Original un titlu al consulilor romani, dar ulterior folosit pentru a desemna acel magistrat căruia i-a fost transferată administrarea justiției la Roma, atunci când consulatul, de care fusese atașată până atunci această putere, a fost deschis comunității în 366 î.Hr. La început rezervat patricienilor, a devenit o funcție plebeiască încă din 337. Pretorul era ales în comitia centuriata, prezidată de unul dintre consuli, în aceeași zi și sub aceleași auspicii ca și consulii, care își intrau în funcție simultan cu el. Din cauza creșterii afacerilor juridice, în 242 a fost numit un al doilea pretor, căruia i-a fost transferată judecarea cauzelor între cetățeni și străini (inter cives et peregrinos) și între străini (inter peregrinos), în timp ce celălalt hotăra între cetățeni. Acesta din urmă, care ocupa primul loc, a fost numit praetor urbanus (praetor de oraș); primul, praetor inter peregrinos, iar (după vremea lui Vespasian) praetor peregrinus. Departamentele respective ale pretorilor erau stabilite prin tragere la sorți după alegerea lor. În timp ce praetorului peregrinus i se putea încredința și o comandă militară, pretorul orașului, din cauza importanței funcției sale, nu putea lipsi din Roma, strict vorbind, mai mult de zece zile. El îl reprezenta pe colegul său absent și, de asemenea, pe consuli în absența acestora, prezidând, ca cel mai înalt magistrat prezent, la jocurile publice, veghind la siguranța Romei, convocând comitia centuriata, organizând legiuirile militare și altele asemenea. Începând cu anul 227, numărul acestora a mai fost mărit cu doi. Acestora le-a fost încredințată administrarea Siciliei și Sardiniei. Alți doi au fost adăugați în 197 pentru a administra cele două provincii din Spania. În 149, odată cu înființarea questiones perpetuae (q.v.), o instanță penală permanentă pentru anumiți infractori declarați, a fost introdusă regula ca întregul corp de pretori să rămână la Roma în timpul anului de mandat; pretorii urbanus și inter peregrinos aveau jurisdicție în cauzele civile, ca și până atunci, în timp ce ceilalți prezidau în quoestiones și trebuiau să instruiască jurații cu privire la cazul aflat în fața instanței și să execute sentința pronunțată. După împlinirea anului de mandat, toți aceștia se îndreptau ca proprcetori sau proconsuli spre provinciile prcetoriene repartizate prin tragere la sorți. Ca urmare a înmulțirii quoestiones și a provinciilor, numărul paetrilor a fost ridicat de Sulla la opt, iar de Cezar la zece, paisprezece și șaisprezece. Sub Imperiu, pretoriatul și-a pierdut importanța de odinioară, jurisdicția civilă a proetor urbanus și peregrinus fiind în parte transferată proefectus urbi și proefectus proetorio, în timp ce jurisdicția penală a celorlalți a încetat odată cu decăderea treptată a quoestiones, iar pretorii au păstrat doar anumite departamente ale puterii lor judiciare și ale administrației generale. Cea mai importantă funcție a acestora a fost administrarea jocurilor, dintre care unele fuseseră deja, în perioada republicană, încredințate proetor urbanus. La expirarea mandatului lor de un an, aceștia se deplasau ca proconsuli în provinciile senatoriale. Alegerea lor a fost transferată Senatului de către Tiberiu. Sub Republică, vârsta legală pentru ocuparea funcției era de patruzeci de ani; sub Imperiu, de treizeci de ani. Însemnele pretorului erau: toga proetexta, sella curulis și, în provincii, șase lictori; la Roma, probabil doi. Ca și consulul, avea la dispoziție onoarea unui triumf.

.