În timp ce procesele împotriva vrăjitoarelor ar putea părea o întruchipare a nebuniei colective – atât de mult încât cazurile moderne de justiție colectivă sunt numite în mod regulat „vânătoare de vrăjitoare” -, acestea au fost surprinzător de legate de lege.

Monarhii din Anglia anilor 1600 și 1700 credeau că controlul vrăjitoriei era o modalitate de a controla supranaturalul, scrie Malcolm Gaskill pentru revista Past & Present. Reforma religioasă ocazionată de Henric al VIII-lea „se credea pe scară largă că a dezlănțuit forțe anticreștine”, scrie Gaskill, „cum ar fi magicienii capabili să prezică, chiar să provoace, moartea monarhului”. În încercarea de a dovedi că dețineau un control absolut – chiar și în ceea ce privește stabilirea a ceea ce constituia sau nu vrăjitorie -, în anii 1500 monarhii Tudor au înscris în lege prevederi care stabileau că vrăjitoria se află în sfera de competență a sistemului judiciar pe care îl supravegheau. Acest lucru a schimbat, de-a lungul timpului, cine era considerat vrăjitoare și modul în care acestea erau urmărite penal.

Legea privind vrăjitoria din 1542 a fost prima lege privind vrăjitoria din Anglia, promulgată în timpul domniei lui Henric al VIII-lea. Aceasta a stabilit vrăjitoria ca fiind o crimă care putea fi pedepsită cu moartea și, de asemenea, a definit ce constituia vrăjitorie – folosirea unor invocații sau a altor acte specific magice pentru a răni pe cineva, a obține bani sau a se comporta urât față de creștinism. Faptul de a fi vrăjitoare – indiferent dacă s-a cauzat sau nu un rău specific unei alte persoane – era suficient pentru a fi executată.

Această lege a durat doar până în 1547, când Henric al VIII-lea a murit. Nu a fost înlocuită cu nimic până la domnia lui Elisabeta I, care a început în 1558. În 1563, a fost adoptată o lege împotriva conjurațiilor, vrăjitoriilor și vrăjitoriei. Aceasta făcea ca provocarea ca cineva să fie „ucis sau distrus” prin folosirea vrăjitoriei să fie pedepsită cu moartea.

„Până în 1560 existau două etape pentru urmărirea penală”, scrie Gaskill: „examinarea și internarea de către un judecător de pace, urmată de punerea sub acuzare și proces”.

După ce Elisabeta I a murit și succesorul ei, Iacob I, a preluat tronul, însă, lucrurile au luat-o razna cu adevărat. „El a adoptat o nouă lege care făcea ca aproape toate formele de vrăjitorie să fie pedepsite cu moartea”, scrie Erin Hillis pentru Impetus. În 1597, cu câțiva ani înainte de preluarea tronului, James scrisese o carte despre vrăjitorie, Daemonologie. Când a devenit rege, în 1604, a promulgat rapid o nouă lege. Cu toate acestea, scrie ea, rata de condamnare pentru vrăjitorie a scăzut de fapt sub legea din 1604, scrie Hillis – probabil pentru că unul dintre celelalte lucruri pe care legea le-a făcut a fost interzicerea folosirii torturii pentru a obține o mărturisire.

Cu toate acestea, la fel ca și Tudorii dinaintea lui, James I folosea legea vrăjitoriei pentru a ajuta să reamintească tuturor cine era la conducere. În climatul de paranoia care i-a modelat domnia, scrie Frances Cronin pentru BBC, vânătoarea de vrăjitoare (la fel ca și vânătoarea de rebeli catolici precum Guy Fawkes) a devenit „un mandat” pentru britanici. Cele mai infame procese de vrăjitoare din Anglia au avut loc în această perioadă – inclusiv procesul vrăjitoarelor din Pendle, care a început în această zi în 1612.

Acest proces, scrie Cronin, a folosit ceva ce James scrisese în Daemonologie pentru a justifica folosirea unui copil ca martor principal. În alte procese penale din acea vreme, mărturia copiilor nu ar fi fost acceptată, dar James scrisese că există o excepție pentru vrăjitoare. „Copiii, femeile și mincinoșii pot fi martori asupra unei înalte trădări împotriva lui Dumnezeu”, a fost folosită ca justificare pentru folosirea lui Jennet Device, în vârstă de nouă ani, ca martor principal în acest caz. În cele din urmă, mărturia lui Device le-a condamnat pe propria mamă și pe bunica ei, precum și pe alte opt persoane. Cu toții au fost spânzurați.

Mărturia lui Device a oferit în cele din urmă precedentul pentru folosirea martorilor copii în procesele vrăjitoarelor din Salem din Boston – chiar dacă până în 1692, ideea de a judeca pe cineva pentru vrăjitorie era pe cale de dispariție atât în Anglia, cât și în America.