Context: Medicamentele care blochează sistemul renină-angiotensină reprezintă una dintre cele mai importante intervenții terapeutice disponibile pentru tratamentul hipertensiunii arteriale. Antagoniștii receptorilor angiotensinei II (AIIRA), cunoscuți și sub denumirea de sartani, reprezintă o astfel de clasă de medicamente care blochează efectele angiotensinei II prin antagonizarea receptorului de tip 1 al angiotensinei II. Olmesartanul este cel mai nou membru al acestei clase.
Obiectiv: Articolul de față analizează 3 studii față în față care compară direct eficacitatea antihipertensivă a olmesartanului cu cea a altor 4 AIIRA, la dozele de întreținere recomandate, deja utilizate clinic pentru tratamentul hipertensiunii arteriale.
Rezultate: În primul studiu, olmesartanul 10 mg/zi a fost comparat cu losartanul 50 mg/zi la 316 pacienți cu hipertensiune arterială ușoară până la moderată (tensiune arterială diastolică medie inițială , 95-114 mm Hg). Dozajul a fost dublat în săptămâna 4 și hidroclorotiazida a fost adăugată în săptămâna 12 dacă răspunsul tensiunii arteriale a fost inadecvat. Olmesartanul a fost semnificativ mai eficient decât losartanul în ceea ce privește reducerea tensiunii arteriale la săptămânile 2, 4 și 12, precum și în ceea ce privește rata de răspuns la săptămânile 2 și 4 (cu doza inițială a medicamentului respectiv). Într-un al doilea studiu, olmesartanul 20 mg/zi s-a dovedit a fi semnificativ mai eficient decât losartanul 50 mg/zi, valsartanul 80 mg/zi și irbesartanul 150 mg/zi la 588 de pacienți cu hipertensiune arterială ușoară până la moderată (DBP inițială medie în poziție șezândă, 100-115 mm Hg) (P < sau = 0,05). La săptămâna 2, reducerea tensiunii arteriale observată cu olmesartan a fost semnificativ mai mare decât cea a tratamentelor de comparație (P < sau = 0,05). Superioritatea olmesartanului s-a menținut la săptămâna 8. Cel de-al treilea studiu a implicat 643 de pacienți evaluabili cu hipertensiune arterială moderată până la severă (DBP medie, 100-120 mm Hg; tensiune arterială sistolică medie, >150 mm Hg). Olmesartanul 20 mg/zi a fost mai eficient decât candesartanul 8 mg/zi în scăderea tensiunii arteriale de 24 de ore la săptămâna 8 (P < sau = 0,05). Cea mai mare parte a acestui efect al tratamentului a fost evidentă după numai 1 sau 2 săptămâni, cu reduceri mai mari ale tensiunii arteriale în comparație cu candesartanul.
Concluzii: Aceste date indică faptul că, la dozele studiate, olmesartanul este mai eficient decât alte AIIRA testate la dozele lor recomandate, în ceea ce privește reducerea tensiunii arteriale cu manșetă sau a tensiunii arteriale ambulatorii de 24 de ore, la pacienții cu hipertensiune arterială esențială. Aceste diferențe în ceea ce privește reducerea tensiunii arteriale între acești agenți pot fi relevante din punct de vedere clinic și pot avea implicații importante pe termen lung. Studii suplimentare vor defini în continuare rolul olmesartanului în managementul bolilor cardiovasculare, cum ar fi ateroscleroza.