Atunci, cum ne asigurăm că suntem conduși de o rațiune bună, sănătoasă, fără defecte? Perfecționând arta argumentării. Un argument, în filozofie, nu este doar un meci de strigăte. În schimb, filosofii susțin că convingerile tale ar trebui să fie întotdeauna susținute de motive, pe care noi le numim premise. Premisele formează structura argumentului tău. Ele oferă dovezi pentru credința ta și poți avea oricâte premise dorești, atâta timp cât acestea îți susțin concluzia, care este lucrul pe care îl crezi de fapt.
Așadar, haideți să disecăm anatomia unui argument. Există, de fapt, mai multe specii diferite de argumente. Probabil că cel mai familiar și cel mai ușor de realizat este argumentul deductiv. Regula principală a unui argument deductiv este: „dacă premisele tale sunt adevărate, atunci concluzia ta trebuie să fie adevărată”. Iar faptul de a ști că ceva este de fapt adevărat este foarte rar și minunat.
Așadar, iată o versiune redusă a unui argument deductiv bun:
Premisa 1: Toți oamenii sunt muritori.
Premisa 2: Socrate este un om.
Concluzie: Socrate este muritor.
Acest tip de raționament, în care un fapt duce la altul, se numește implicație. Odată ce știm că toți oamenii sunt muritori și că Socrate este un om, aceste fapte implică faptul că Socrate este muritor. Deducția începe cu generalul – în acest caz, ceea ce știm despre mortalitatea umană – și raționează până la specific – Socrate în particular. Ceea ce este grozav la argumentele deductive este faptul că adevărul premiselor trebuie să ducă la adevărul concluziei. Când acest lucru se întâmplă, spunem că argumentul este valid – pur și simplu nu există nicio posibilitate ca concluzia să fie falsă dacă premisele sunt adevărate.
Acum, priviți acest argument:
Toți oamenii sunt muritori.
Socrates este un om.
Din acest motiv, Socrate a fost profesorul lui Platon
Acest argument este invalid, pentru că nimic despre mortalitatea umană nu poate dovedi că Socrate a fost profesorul lui Platon. După cum probabil ați observat, există o mulțime de oameni muritori care nu l-au învățat niciodată pe Platon. Ceea ce este interesant, totuși, este că acest argument se întâmplă să aibă o concluzie adevărată, ceea ce ne duce la o altă problemă. Și anume: Validitatea nu este același lucru cu adevărul.
Tot ceea ce înseamnă de fapt „valid” este că, dacă premisele sunt adevărate, atunci concluzia ta nu poate fi falsă. Dar asta nu înseamnă că premisele tale dovedesc că concluzia ta este corectă. De exemplu, în cazul dacă Socrate a fost sau nu profesorul lui Platon, premisele sunt adevărate, iar concluzia este adevărată, dar argumentul tot nu este valid – pentru că premisele nu dovedesc în niciun fel concluzia. Pur și simplu se întâmplă ca aceasta să fie adevărată.
Deci, dacă premisele tale nu garantează adevărul concluziei tale, atunci poți ajunge la niște argumente foarte proaste. Cum ar fi acesta: – Toți caii sunt mamifere – Eu sunt un mamifer – Prin urmare, sunt un cal.
Oricât de mult și-ar dori o parte din mine să fie calul meu, acest argument nu este valid, deoarece concluzia nu rezultă din premise… deloc. Adică, toți caii sunt mamifere, dar toate mamiferele nu sunt cai. Ceea ce înseamnă că există mamifere care nu sunt cai, dintre care eu sunt doar un exemplu. Și probabil că este de la sine înțeles, dar poți avea un argument perfect valid și totuși să ai o concluzie falsă, dacă oricare dintre premisele tale sunt false.
De exemplu: – Toți oamenii au coadă – Oscar este un om – Prin urmare, Oscar are coadă! Argumentul este perfect valid! – Pentru că premisele antrenează concluzia! Raționamentul se susține în totalitate! Doar că una dintre premise este greșită. Din moment ce sunt destul de sigur că Oscar nu are coadă – l-am văzut în pantaloni scurți de gimnastică – acest argument nu este deductiv solid. Iar un argument solid din punct de vedere deductiv este un argument care nu are defecte sau vicii de formă. Este un argument ale cărui premise sunt toate adevărate și care este valid, ceea ce înseamnă că concluzia sa este garantată a fi adevărată. Așadar, argumentele solide ar trebui să fie întotdeauna obiectivul tău.
Motivul pentru care deducția este apreciată de filosofi – și de o mulțime de alte tipuri importante de gânditori – este că este singurul tip de argument care îți poate oferi o certitudine reală. Dar este limitată, deoarece funcționează doar dacă pornești de la premise cunoscute și adevărate, care sunt greu de găsit. Și, dacă mai contează, adevărurile deductive sunt de obicei destul de evidente. Ele nu au tendința de a ne conduce la informații surprinzător de noi, cum ar fi faptul că nu sunt un cal sau că Oscar nu are coadă. Așadar, în loc să porniți de la premise care sunt deja sigure, așa cum face deducția, va trebui să știți cum să determinați adevărul și încrederea în premisele dvs. Ceea ce înseamnă că va trebui să te familiarizezi cu celelalte specii de argumente, lucru pe care îl vom face în lecția următoare.
Astăzi am vorbit despre valoarea rațiunii, despre structura argumentelor și am analizat îndeaproape un singur tip de argument: raționamentul deductiv.
Raționament filozofic

.