Ce vreau să-ți facă cuvintele mele se concentrează pe cuvintele unor voci care pot fi încă auzite. Spre deosebire de cele mai multe dintre femeile prezentate în acest film, victimele lor ucise nu au nicio voce. Realitatea dureroasă este că oamenii morți nu dau interviuri bune. Criminalii în viață o fac. Iar în acest caz, vocile ucigașilor primesc o semnificație mai mare prin recitările celebrităților. Am dori să vedem același efort depus în numele victimelor crimelor din America.

„Acestea fiind spuse, puneți la îndoială scopul închisorii, stabilind întrebarea în parametrii stabiliți de cei ale căror alegeri și acțiuni i-au pus acolo. Încarcerarea este o sancțiune, doar una dintre multele disponibile pentru cei care încalcă legea în societatea noastră. Unul dintre scopurile încarcerării este pedeapsa, un altul este reabilitarea. Cu toate acestea, aceasta servește și altor scopuri; în special, descurajarea și protejarea publicului. Ca societate, am ales să acordăm prioritate siguranței publice a cetățenilor noștri în detrimentul programelor menite să îmbunătățească dezvoltarea personală a deținuților. Țineți cont de faptul că majoritatea, dacă nu toate programele de reabilitare oferite în închisorile noastre au fost, de asemenea, disponibile pentru aceștia înainte de încarcerarea lor. Toate statele oferă programe susținute de taxe în beneficiul cetățenilor lor – fie că este vorba de educație academică și/sau de recuperare, de formare profesională și de tratament pentru abuz de substanțe chimice, psihologic și/sau psihiatric. Fiecare deținut a avut posibilitatea de a beneficia de unul sau de toate aceste programe înainte de încarcerare. Fiecare deținut a făcut o alegere – să abandoneze școala, să se alăture unei bande, să bea, să consume
droguri, să comită o infracțiune. La fel ca oricine altcineva – fie că ești un director executiv, un lucrător în schimburi sau o gospodină – fiecare deținut trebuie să recunoască și să accepte consecințele
consecințelor alegerilor și deciziilor sale.

„Din punctul de vedere al unui deținut, este mult mai bine să îmbraci problema în mantia împuternicirii și a drepturilor decât în cea a siguranței publice și a pedepsei. Deținuții au dreptul la un proces echitabil, la un adăpost sigur și adecvat, la hrană, îmbrăcăminte și asistență medicală. Nu există și nu ar trebui să existe niciun drept la vreun program finanțat din impozite în timpul încarcerării. Închisorile noastre au oferit așa-numitele programe de reabilitare și reformă timp de decenii, cu prețul a miliarde de dolari și a nenumărate vieți. Am încurajat infractorii să arunce vina pentru activitățile și dependențele lor asupra altora, iar noi, ca societate, am făcut la fel. În încercarea noastră de a absolvi individul de orice responsabilitate, am dat vina pe istorie, pe sărăcie, pe școlile parohiale, pe părinți, până la victima infracțiunii. Ca urmare a zelului nostru de a transfera vina, rata noastră de recidivă este de peste 50 %, rata infracțiunilor violente explodează, iar populația penitenciară continuă să crească. A trecut de mult timpul să aruncăm abordările noastre încărcate de emoție, cu mâinile în sân, conduse de celebrități, în ceea ce privește crima, infractorii și pedeapsa și să ne concentrăm în schimb pe responsabilitatea și răspunderea individuală.”

Dianne Clemens este președinta organizației Justice for All — Citizens United Against Crime.

„Ceea ce aș spune este că mediul unei închisori ar trebui să fie un model în toate privințele pentru modul în care ne dorim ca deținuții să se comporte la eliberare. Deci, ce vrem ca ei să facă atunci când ies din închisoare? Am vrea ca ei să aibă respect și compasiune pentru ceilalți și respect pentru lege. Asta înseamnă că, în timp ce sunt deținuți, ei trebuie să primească respect și închisoarea trebuie să respecte legea. Închisorile de astăzi nu sunt nici una, nici alta. Ceea ce ne învață închisorile noastre acum este că este un comportament normal să-ți urăști dușmanii și să le faci rău. Deținuții vor răspunde cu violență pentru violența care a fost săvârșită împotriva lor în închisoare. Eu nu simt asta, știu asta. Când vorbești despre reformă, vorbești despre transformarea vieților deținuților într-un mod pozitiv. Dar închisorile oferă orice, mai puțin un mediu pentru acest tip de transformare.

„Violența care iese din aceste închisori este o amenințare mult mai mare decât terorismul. Costurile sunt astronomice. Aș spune că cea mai încarcerată populație din America de astăzi este publicul larg, care nu este informat cu privire la natura și consecințele încarcerării așa cum este ea practicată astăzi. Ei sunt întemnițați într-o iluzie în masă, care, pe termen lung, pedepsește societatea mult mai mult decât ar putea pedepsi vreodată un criminal condamnat.”

Robert E. Roberts este fondatorul și directorul executiv al Project Return și autorul cărții „My Soul Said to Me: An Unlikely Journey Behind the Walls of Justice.”

„Cei mai mulți dintre noi, în timp ce creșteam, am învățat că viața umană este sacră și că uciderea este cea mai profundă nedreptate. Am învățat că sala de judecată este locul în care trebuie să căutăm adevărul și că justiția va învinge. În „What Murder Leaves Behind” (Ce lasă în urmă crima), Doug Magee spune: „În urma unei crime, familiile au nevoie de un sentiment de justiție care să le contrabalanseze. Ce anume ar putea implica această justiție diferă de la supraviețuitor la supraviețuitor, dar toți sunt de acord că se așteaptă la o exprimare realistă a regretului și a preocupării din partea sistemului de justiție penală’. De prea multe ori, acest lucru nu se întâmplă.

„Pentru crima supremă de crimă, societatea trebuie să aibă curajul de a lua atitudine, de a denunța actul ca fiind detestabil, de a jura că nu-l va tolera și de a merge până la capăt cu o sentință dură. Ucigașul merită să fie izolat de societate, nu numai ca pedeapsă (pedeapsă), ci și pentru siguranța noastră, a celorlalți. Poate că ucigașii condamnați ar putea fi reabilitați pentru a fi constructivi în cadrul mediului carceral. Opinia mea personală (și a multor supraviețuitori) este că infractorilor violenți nu ar trebui să li se arate clemență.”

Jean Lewis, mama fiului ucis, Scott, este membră a Consiliului Național de Administrație al organizației Parents Of Murdered Children (POMC). Ea a ocupat anterior funcția de președinte național al POMC.

„AFSC a lucrat din greu timp de mai multe decenii pentru a schimba discursul în jurul închisorilor, pentru a îndepărta întrebarea de la pedeapsă versus reformă și pentru a reformula dezbaterea pentru a aborda adevăratul motiv pentru care societatea vrea închisori. Scopul final al acestei activități este de a reduce și, în cele din urmă, de a elimina aruncarea oamenilor în închisoare ca „soluție” la criminalitate și violență. Lucrăm cu multe grupuri la nivel național pentru a crea un sistem care nu se bazează pe închisori, penitenciare și execuții, ci pe nevoile atât ale victimelor infracțiunilor, cât și ale infractorilor.

„Da, toți deținuții au dreptul la programe care vizează reforma. Modul în care o societate tratează persoanele condamnate pentru infracțiuni este un indicator al valorilor umane ale acelei societăți. Începând cu anii 1980, a existat un apel din partea multor persoane din comunitatea de reformare a justiției penale de a folosi alternative la încarcerare doar pentru infractorii „non-violenți” sau „nepericuloși”. Considerăm că acest lucru nu face decât să legitimeze încarcerarea unui număr mare de persoane pe baza exclusivă a tipurilor de infracțiuni pe care le-au comis. Credem că trebuie să mutăm centrul puterii și al rezolvării conflictelor dinspre sistemul de justiție penală.”

Tonya McClary, Esq. este avocat și activist în domeniul apărării penale/drepturilor civile și reprezentantul național pentru justiție penală al American Friends Service Committee, o organizație quaker.

„Cred că avem cu adevărat o abordare inversă în această problemă. Pierdem o oportunitate uriașă. Depozităm oameni, îi pedepsim și îi întoarcem în societatea noastră într-o situație mai rea decât atunci când i-am luat. Cred că obiectivul nostru ar trebui să fie, în cele din urmă, să ajutăm oamenii să își schimbe viața – dar nu ne tratăm deținuții în acest fel în momentul de față. Există un motiv pentru care America are o rată de încarcerare de șapte ori mai mare decât aliații noștri europeni și o rată a crimelor de zece ori mai mare. Punem oamenii în închisoare, de multe ori, pentru infracțiuni non-violente și îi scoatem din închisoare mai violenți și mai periculoși decât atunci când au intrat.

„Experiența închisorii este una extraordinar de dureroasă și orice putem face pentru a-i ajuta pe oameni cu această durere este un lucru bun. Asta include arta, scrisul și sportul. Dacă oamenii își petrec tot timpul în închisoare doar înăbușind acea durere și uitându-se la televizor, sunt șanse ca atunci când vor ieși să explodeze.”

Vincent Schiraldi, MSW, este fondatorul și președintele Institutului pentru Politici de Justiție și fostul președinte al Centrului pentru Justiție Juvenilă și Penală.

Cercetări și interviuri realizate de Janet Alicea pentru POV Interactive.