Cu Donald Byrd, bineînțeles…

Este nevoie de un anumit tip de pisică pentru a admite că îi place Jazz Funk, pentru că în anii ’90 conotațiile acestui gen de muzică erau destul de extreme și te puteau ucide. Se presupune că purtai gâturi polo și aveai o jumătate de barbă, puteai fuma Gauloise, mergeai la „happening-uri” și purtai cu siguranță o șapcă plată. Eu eram acel tip, mai puțin majoritatea descrierilor anterioare – nu-mi plăcea nimic mai mult decât să-mi torn un pahar de Skoll cald și să mă relaxez într-un beanbag la sunetele trăznite ale lui Frank Strazzeri sau la zgomotul nebunesc care ieșea din clarinetul de jazz interpretativ al lui Gary Bartz. Adevărul este că am iubit chestia asta atunci și o iubesc și acum, de fapt, în multe privințe, am devenit omul cu gât polo și barbă, aș fuma Gauloise dacă aș mai avea voie să fumez, am o șapcă plată și, la un anumit nivel, nu este totul o „întâmplare”? În sensul că lucrurile se întâmplă indiferent de ceea ce faci, chiar dacă te miști la nivel microscopic pe un scaun. Doamne, sunt profundă. Iubesc Jazz Funk și ar trebui să faci și tu la fel, iar pentru a te lansa în această călătorie sălbatică, iată cele mai bune zece albume de Jazz Funk din toate timpurile, în ordine exactă…

Donald Byrd – Stepping into Tomorrow (1975)

Regele de necontestat, împăratul și Baby Moses al Jazz Funk-ului, odată am avut o dezbatere foarte aprinsă cu o altă persoană care își mângâie barba de catifea și gât de polo despre influența lui Donald Byrd asupra muzicii moderne – eu am spus că a fost mai influent decât James Brown, cealaltă pisică a subliniat, pe bună dreptate, că m-am înșelat. Oricum ar fi, un geniu total.

Roy Ayers – A Shining Symbol (1993)

Unul dintre primele discuri pe care le-am cumpărat a fost acesta, compilația albastră Best of… cu hiturile lui Roy Ayers din anii ’70, a mai existat și un volum galben, care conținea mai ales producția sa din anii ’80. Cumva se pare că el pare să fi existat dintotdeauna și este încă în plină activitate. Nu există nici măcar o singură piesă ratată pe tot acest disc, ceea ce este un mic miracol pentru orice epocă.

Bobbi Humphrey – Satin Doll (1974)

De la Anchorman încoace, durata de viață a carierei unui flautist de jazz a fost schilodită, fiind pentru totdeauna ținta unei glume crude, dar gluma este pe seama noastră, pentru că un pic de flaut care taie prin strălucirea verii poate fi un lucru minunat. Bobbi Humphrey a făcut câteva înregistrări grozave în anii 1970, iar apoi un curcan în 1994 numit în mod criminal Passion Flute. Acesta este cel mai bun album al ei.

Charles Earland – Anthology (2000)

Ca mulți băieți de jazz, Charles Earland a petrecut ani de zile făcând pe domnișoara de onoare pe discurile altora, și fiind publicat cu porecle indescifrabile precum „The Mighty Burner”. Această compilație strălucită a celor mai bune lucrări ale sale vine de la botoșănenii educați de jazz de la Soul Brother Records.

James Mason – Rhythm of Life (1977)

Pentru o lungă perioadă de timp aceasta a fost considerată una dintre marile capodopere trecute cu vederea ale anilor ’70, dar de atunci a căpătat un număr destul de mare de fani, ceea ce este, evident, o veste îngrozitoare pentru observatorii de trenuri de Jazz Funk care au făcut corturi în cordoane de ani de zile pentru Sweet Power Your Embrace.

Gary Bartz Ntu Troop – Harlem Bush Music (1970)

Înregistrată în 1970, această piesă a fost de fapt lansată abia în 1997, ceea ce înseamnă că timp de 27 de ani a fermentat într-un subsol ca un puternic moonshine politic și cultural. Definiția însăși a jazz-ului interpretativ dezordonat care se ciocnește cu Funk-ul stângaci al anilor 1970, trebuie să-ți alegi momentele cu acesta. Cei mai mulți oameni pe care îi cunosc, de exemplu, îl urăsc cu desăvârșire. Dar se înșeală.

The Crusaders – The 2nd Crusade (1973)

Cunoscut mai ales pentru succesul lor în topuri Street Life feat Randy Crawford, acest grup restrâns de Jazz-Funkers ar putea petrece o viață întreagă în genunchi în cheeseburgeri și piscine doar datorită acestui hit – dar nici măcar nu este cea mai bună piesă a lor. În umila mea părere, asta vine pe Message from the Inner City de pe acest album.

Herbie Hancock – Head Hunters (1973)

Cum sunt carierele, cea a lui Herbie Hancock este ridicolă. A făcut parte din Miles Davis Quintet la începutul anilor ’60, apoi a fost unul dintre pionierii Jazz-Funk în anii ’70, creând The Head Hunters, iar apoi, în anii ’80, a fost imortalizat ca regalitate Electro când a înregistrat Rockit. La ultima numărătoare a făcut ceva de genul opt mii de albume. El este Dennis Hopper al jazz-ului.

The Blackbyrds – Flying Start (1974)

Acești băieți au început viața ca studenți tocilari în clasa lui Donald Byrd de la Universitatea Howard, și au ajuns să devină giganți în lumea Jazz Funk cu piese dinamice precum Mysterious Vibes, Rock Creek Park și Walking in Rhythm, care apare pe acest album. Sunt literalmente cel mai bun grup pe care l-am văzut vreodată live.

Frank Strazzeri – After the Rain (1976)

Cloudburst de pe acest album, pentru mine, este imnul național al Jazz Funk, în sensul că este piesa mea preferată de Jazz Funk din toate timpurile, incontestabil. În vremurile de demult, când obișnuiam să pun discuri în baruri pe jumătate goale din West Country, acesta ar fi fost întotdeauna primul platou care să conteze cu adevărat cu adevărat, iar toată lumea m-ar fi aclamat și mi-ar fi bătut palma, iar fetele ar fi vrut în secret să facă sex cu mine.