Metoda

Februarie 15, 2011

Picioarele alergătorilor și picioarele dansatorilor: DIFERENȚA DEFINITIVĂ

Dacă vi s-ar arăta două perechi de picioare, una aparținând unui alergător și cealaltă unei dansatoare, ați fi în stare să vă dați seama care dintre ele este cea mai potrivită? Probabil că veți spune „nicio problemă”. Alergătorul ar avea picioarele drepte și suple, cu cvadricepși unghiulari, șolduri slabe, dar cu puțină definiție în fesele exterioare, și posteriorul strâns, dar nu deosebit de ridicat. Dansatoarea ar avea picioarele mai curbate, fesele definite și ridicate și mușchii mai compacți și cu aspect mai ferm.

Oricât de directe ne-ar părea aceste diferențe, nu există prea multă validare științifică pentru ele. Experții în fitness au scris că cele două tipuri de picioare sunt la fel de puternice, iar un studiu suedez și-a adăugat greutatea la această speculație, descoperind că picioarele dansatorilor și ale alergătorilor au aceeași cantitate de fibre musculare „slow-twitch” (care sporesc rezistența).

Ceea ce lipsește din această discuție este întrebarea cum și în ce măsură picioarele dansatorilor și ale alergătorilor diferă unul de celălalt. Din punctul meu de vedere, care se bazează pe 20 de ani ca profesor de exerciții fizice, alergarea și dansul produc într-adevăr picioare care arată și se comportă diferit unul față de celălalt și aș dori să sugerez câteva motive pentru care.

În primul rând, am observat că picioarele cursanților începători ai metodei Bar care sunt alergători tremură de obicei incontrolabil în timpul secțiunii de lucru cu coapsele, făcându-i să le fie greu să treacă prin exercițiu. Cred că motivul pentru care se întâmplă acest lucru se află în mecanica alergării. Fiecare pas făcut de un picior oferă o scurtă pauză celuilalt. În plus, partea din față și cea din spate a fiecărui picior au parte de o a doua mică odihnă datorită faptului că fiecare parte trage separat, mai întâi cvadricepșii, apoi ischiogambierii. Astfel, alergarea este extrem de eficientă în ceea ce privește conservarea energiei, oferind mușchilor picioarelor momente integrate de odihnă regenerativă, astfel încât aceștia nu sunt niciodată complet epuizați. Puneți cvadricepșii sau ischiogambierii unui alergător într-o situație care necesită o tensiune musculară susținută – sau muncă de forță – și aceștia resimt o oboseală rapidă. Dansatorii, pe de altă parte, se antrenează pentru a menține poziții susținute, cum ar fi pliurile, extensiile și echilibrările. Exercițiile Bar Method merg un pas mai departe și măresc timpul petrecut ținând astfel de poziții de la câteva secunde la câteva minute. Această tehnică de întărire forțează fiecare fibră musculară posibilă să tragă, epuizând astfel mușchii până la capăt.

În al doilea rând, alergarea favorizează anumiți mușchi ai picioarelor în detrimentul altora. Atunci când alergătorii își folosesc picioarele pentru a se propulsa în față, două grupe de mușchi, cvadricepșii și ischiogambierii, fac cea mai mare parte din muncă. Gluteii lor intră în acțiune doar atunci când sprintează la maxim sau sar, mișcări care necesită o amplitudine mare de mișcare prin șolduri. Alergătorii serioși practică ture compuse din salturi largi tocmai din acest motiv. Cei care se limitează la pași de mărimea unui jogging sfârșesc prin a nu le oferi gluteilor lor o provocare suficientă pentru a-și schimba forma.

În al treilea rând, alergarea le încordează mușchii din jurul șoldurilor. Această pierdere de mobilitate restrânge capacitatea alergătorilor de a recruta mușchii care le leagă picioarele de tors, ceea ce face ca acești mușchi să se atrofieze și picioarele lor să pară mai puțin tonifiate. Un mușchi care se poate tensiona în mod special la alergători este un mușchi flexibil al șoldului numit „tensor fasciae latae”. Orice mers mai rapid decât mersul pe jos, dacă este efectuat frecvent, poate face ca „tensor fasciae latae” să se încordeze și să restricționeze funcția altor mușchi, cum ar fi fesele exterioare. (Un tensor fasciae latae încordat poate provoca, de asemenea, o afecțiune dureroasă numită sindromul benzii IT). Pe de altă parte, dansatorii își dezvoltă fiecare mușchi pe care îl au la dispoziție, întinzându-și picioarele în afară și în sus în toate direcțiile.

În al patrulea rând, fiecare pas pe care îl fac alergătorii are un impact asupra articulațiilor și mușchilor lor cu o forță de 1 ½ până la 5 ori mai mare decât greutatea corporală. Acești pași se adună (alergătorii fac în jur de 35.000 de pași într-o cursă de 10 mile.) și, în cele din urmă, scutură mușchii și pielea un pic desprinse de corpul lor. Dansul rareori implică bătăi repetitive, iar metoda Bară nu folosește niciun fel de impact. În acest fel, pe măsură ce mușchii picioarelor cursanților Metodei Bar își dezvoltă forța, aceștia se înfășoară strâns în jurul oaselor care stau la baza lor.

În cele din urmă, alergarea intensă fără suficient combustibil forțează uneori corpul alergătorilor să își ardă propriul mușchi. Această pierdere de masă musculară poate face ca picioarele alergătorilor să-și piardă tonusul și să pară flasce. Dansatorii și cursanții metodei Bar au în comun obiectivul de a construi o musculatură densă, deși din motive ușor diferite – dansatorii pentru a căpăta puterea de a sări, iar cursanții metodei Bar pentru a dezvolta picioare ferme și sculptate.

Nu mă înțelegeți greșit. Alergarea creează picioare care arată bine. Dansul și metoda Bar însă le pot duce pe tărâmul frumuseții dincolo de ceea ce poate realiza alergarea în sine. Jenni Finley (în imaginea de mai sus), în prezent profesoară a Metodei Bar în sudul Californiei, și-a subțiat vizibil picioarele în timpul primului ei an de practicare a Metodei Bar. Forma picioarelor ei – coapse subțiri și netede, tendoane definite și un șezut înalt și rotund – îi conferă lui Jenni un aspect care seamănă mai puțin cu cel al unui alergător și în mod clar mai mult cu cel al unei dansatoare.

.