Virtute, în creștinism, oricare dintre cele șapte virtuți alese ca fiind fundamentale pentru etica creștină. Ele constau din cele patru virtuți „naturale”, cele inculcate în vechea lume păgână, care izvorăsc din înzestrarea comună a umanității, și cele trei virtuți „teologice”, cele prescrise în mod specific în creștinism și care apar ca daruri speciale de la Dumnezeu.
Virtutea a fost definită ca „conformitatea vieții și a conduitei cu principiile moralei”. Virtuțile sunt, așadar, atitudinile și obiceiurile practice adoptate în ascultare față de aceste principii. Ele au fost numărate în mod convențional în număr de șapte, deoarece se presupune că acest număr, atunci când este combinat cu numărul opus al celor șapte păcate de moarte, acoperă întreaga gamă a conduitei umane.
Virtuțile naturale sunt uneori cunoscute sub numele de cele patru virtuți cardinale (de la latinescul cardo, „balama”), deoarece pe ele se articulează toate atitudinile mai mici. Ele sunt: prudența, cumpătarea, tăria de caracter și dreptatea. Se spune că această enumerare datează de la Socrate și se regăsește cu siguranță la Platon și Aristotel. Moraliștii creștini romani târzii și medievali – cum ar fi Ambrozie, Augustin și Toma d’Aquino – au preluat lista ca pe un rezumat convenabil al învățăturii filosofilor antici și al celei mai înalte excelențe pe care aceștia o urmăreau.
La aceste patru, creștinismul a adăugat cele trei virtuți teologice: credința, speranța și dragostea. Această clasificare a fost preluată direct de la apostolul Pavel, care nu numai că le-a distins pe acestea trei ca fiind virtuțile specific creștine, dar a evidențiat iubirea ca fiind cea mai importantă dintre cele trei: „Așadar, credința, nădejdea, dragostea rămân, acestea trei; dar cea mai mare dintre ele este dragostea”. Potrivit învățăturii creștine, virtuțile teologale nu provin de la omul natural. Ele sunt împărtășite de Dumnezeu prin Hristos și sunt apoi practicate de credincios.
În etica creștină, iubirea, sau caritatea, care este omisă din lista filosofilor păgâni, devine standardul dominant după care trebuie judecate toate celelalte și căruia, în cazul unui conflict de îndatoriri, trebuie să i se cedeze pretențiile anterioare.