Thomas Alva Edison a jucat un rol principal în episodul din 1998 al serialului Simpsons, The Wizard of Evergreen Terrace. Homer Simpson, deprimat de faptul că a împlinit 40 de ani și nu are prea multe de arătat, decide să îl imite pe inventatorul american, inventând și el ceva. El produce o serie de invenții inutile, este vizitat de fantoma lui Edison și călătorește în laboratorul perfect conservat din Parcul Național Istoric Edison din New Jersey.

Edison văzut pe ecran urmează o narațiune familiară: un geniu inventiv și un muncitor neobosit, care a generat de unul singur unele dintre cele mai transformatoare tehnologii de la sfârșitul secolului al XIX-lea. Văzute din această perspectivă, fonograful, becul, kinetoscopul și o mulțime de alte inovații au fost toate produsele unei minți eroic de ingenioase. Este o viziune care atinge romantismul visului american, dar care pare, de asemenea, din ce în ce mai nesustenabilă.

Edison publicistul

Edison însuși ar fi iubit această imagine, deoarece a fost una pe care el însuși a lucrat din greu să o cultive. După ce a inventat fonograful în 1877, a devenit cunoscut sub numele de „Vrăjitorul din Menlo Park” și, deși nu a inventat el însuși acest titlu, el exprima foarte bine imaginea pe care dorea să o proiecteze.

O caricatură dintr-un ziar contemporan îl înfățișa pe Edison ținând în mână o lampă incandescentă strălucitoare și îmbrăcat cu o pălărie ascuțită și o pelerină fluidă decorată cu imagini ale invențiilor sale emblematice. Aceste reprezentări nu au fost făcute pe măsură doar pentru a-l promova pe Edison ca individ, ci au fost create pentru a reflecta idealurile predominante de individualism, ingeniozitate și încredere în sine ale americanilor.

Succesul lui Edison a depins parțial de această relație simbiotică cu mass-media. El știa că avea nevoie de ele pentru a-și vinde invențiile, iar editorii de ziare au recunoscut că numele Edison vindea exemplare. În 1898, jurnalistul Garrett P. Serviss a scris „Edison’s Conquest of Mars” (Cucerirea lui Marte de către Edison), un roman publicat în serialul New York Evening Journal al lui William Randolph Hearst, care a profitat de succesul romanului Războiul lumilor de H.G. Wells. Narațiunea prezenta un viitor care depindea literalmente de Edison și de invențiile sale. Numele lui Edison a vândut povestea și ziarul, iar complotul a contribuit la consolidarea mitului conform căruia invențiile sale proveneau din puterea geniului individual.

Povestea lui Edison este un bun exemplu al modului în care avem tendința de a ne gândi la viitor – ca fiind modelat de mari indivizi care fac pași uriași înainte. În mod ironic, acest mit pe care el a ajutat să îl încurajeze este cel care îi diminuează acum reputația și face ca realizările sale foarte reale să pară suspecte.

Edison omul de afaceri

Există un contrast izbitor între această imagine a ingeniozității individuale și realitatea istorică a invențiilor intensive, în linie de producție, pe care Edison le-a inițiat. Când și-a înființat laboratorul în Menlo Park și, mai târziu, în West Orange, el a creat o abordare nouă, colectivă, a activității de invenție.

Fluxul de brevete pe care aceste laboratoare l-au produs a provenit mai mult din experimente sistematice decât din momente „eureka”, iar Edison a avut întotdeauna un ochi atent la modul în care un produs potențial s-ar putea vinde. Becul ilustrează perfect acest lucru: departe de a invoca designul din senin, el a pus echipe de experimentatori să testeze riguros eșantion după eșantion pentru a afla ce material funcționa cel mai bine pentru filament.

Edison știa că invențiile în mod izolat erau de puțin folos: ele trebuiau să fie vândute ca elemente ale unui sistem practic. Inventarea becului și conceperea unor sisteme de generare și transmitere a energiei electrice trebuiau să meargă împreună. Acest tip de gândire „de ansamblu” a fost cel care a făcut din companiile lui Edison o propunere atât de atractivă pentru marii finanțatori, cum ar fi J.P. Morgan.

Edison și alții ca el (Nikola Tesla, de exemplu) au lucrat din greu pentru a promova și poate chiar inventa imaginea inventatorului ca un creator individual, iconoclast și perturbator al viitorului. Rămâne o viziune romantică și seducătoare, dar cu cât istoricii îl studiază mai mult pe Edison, cu atât devine mai clar că mitul nu se potrivește cu realitatea.

Revaluarea unei icoane americane

Această nepotrivire între istorie și fantezie i-a determinat pe unii să întoarcă pe dos viziunea convențională despre Edison. Dacă nu poate fi distribuit ca erou al invenției, el trebuie să fie refăcut ca personajul negativ al acesteia. În loc de inventatorul magistral, îl avem pe Edison comerciantul dubios, manipulatorul mediatic, cel care își însușește munca altora.

Este poate ironic faptul că detractorii lui Edison, la fel ca și susținătorii săi, par să creadă că invenția este o afacere pentru indivizi. Așadar, dacă nu Edison, atunci cine? Un răspuns mai nuanțat ar putea argumenta că ceea ce istoria lui Edison demonstrează de fapt este natura colectivă ineluctabila a întregii activități de invenție.

Acest lucru contează acum în special – și acesta este poate unul dintre motivele pentru care reputația lui Edison este în prezent lovită. Pe măsură ce ne confruntăm cu provocări existențiale, cum ar fi schimbările climatice, modul în care ne gândim la inovare și la cei care au abilitățile de a o impulsiona, rareori a contat mai mult. Poveștile pe care le spuneam cândva despre cum să navigăm în siguranță în viitor și în cine ar trebui să avem încredere pentru a ne duce acolo încep să pară mai puțin convingătoare. Responsabilitatea pentru inventarea (și reinventarea) viitorului aparține anumitor indivizi eroici sau ne revine nouă tuturor?

Respingerea mitului Edison poate fi oportună, dar, mai degrabă decât să aruncăm copilul odată cu apa din baie, poate că este timpul să înțelegem că invenția ar putea avea cel mai mare succes atunci când este un efort colectiv.