Sudanul Cuprins
Guvernul Azhari a oprit temporar progresul spre autodeterminare pentru Sudan, sperând să promoveze unitatea cu Egiptul. Deși NUP-ul său pro-egiptean câștigase o majoritate în alegerile parlamentare din 1953, Azhari și-a dat seama că opinia populară se schimbase împotriva unirii cu Egiptul. Ca urmare, Azhari, care fusese principalul purtător de cuvânt al „unității Văii Nilului”, a revenit asupra poziției NUP și a susținut independența Sudanului. La 19 decembrie 1955, parlamentul sudanez, sub conducerea lui Azhari, a adoptat în unanimitate o declarație de independență; la 1 ianuarie 1956, Sudanul a devenit o republică independentă. Azhari a cerut retragerea trupelor străine și a solicitat puterilor din condominiu să sponsorizeze un plebiscit în avans față de data programată.
Politica independenței
Sudanul a obținut independența fără ca partidele politice rivale să fi căzut de acord asupra formei și conținutului unei constituții permanente. În schimb, Adunarea Constituantă a adoptat un document cunoscut sub numele de Constituția de tranziție, care a înlocuit guvernatorul general în calitate de șef al statului cu o Comisie Supremă formată din cinci membri care a fost aleasă de un parlament compus dintr-un Senat ales indirect și o Cameră a Reprezentanților aleasă în mod popular. Constituția de tranziție a alocat, de asemenea, puterea executivă prim-ministrului, care a fost nominalizat de către Camera Reprezentanților și confirmat în funcție de către Comisia Supremă.
Deși a obținut independența fără conflicte, Sudanul a moștenit multe probleme de la condominiu. Principala dintre acestea a fost statutul funcției publice. Guvernul a plasat sudanezi în administrație și a oferit compensații și pensii pentru ofițerii britanici din Serviciul Politic al Sudanului care au părăsit țara; i-a păstrat pe cei care nu au putut fi înlocuiți, în principal tehnicieni și profesori. Khartoum a realizat această transformare rapid și cu un minim de turbulențe, deși locuitorii din sud au resimțit înlocuirea administratorilor britanici din sud cu sudanezi din nord. Pentru a-și promova interesele, mulți lideri din sud și-au concentrat eforturile la Khartoum, unde sperau să obțină concesii constituționale. Deși erau hotărâți să reziste la ceea ce percepeau ca fiind imperialismul arab, aceștia se opuneau violenței. Majoritatea reprezentanților din sud au susținut autonomia provincială și au avertizat că eșecul de a obține concesii legale ar conduce sudul la rebeliune.
Regimul parlamentar a introdus planuri de extindere a sectoarelor educaționale, economice și de transport ale țării. Pentru a atinge aceste obiective, Khartoum avea nevoie de asistență economică și tehnică străină, la care Statele Unite și-au luat un angajament timpuriu. Conversațiile dintre cele două guverne începuseră la mijlocul anului 1957, iar parlamentul a ratificat un acord de ajutor din partea Statelor Unite în iulie 1958. Washingtonul spera ca acest acord să reducă dependența excesivă a Sudanului de o economie bazată pe o singură cultură (bumbac) și să faciliteze dezvoltarea infrastructurii de transport și comunicații a țării.
Primul ministru a format un guvern de coaliție în februarie 1956, dar a înstrăinat Khatmiyyah prin susținerea unor politici guvernamentale din ce în ce mai laice. În iunie, unii membri ai Khatmiyyah care dezertaseră din NUP au înființat Partidul Democratic al Poporului (PDP) sub conducerea lui Mirghani. Umma și PDP s-au unit în parlament pentru a doborî guvernul Azhari. Cu sprijinul celor două partide și cu susținere din partea Ansar și a Khatmiyyah, Abd Allah Khalil a alcătuit un guvern de coaliție.
Principalele probleme cu care s-a confruntat guvernul de coaliție al lui Khalil au inclus obținerea unui acord asupra unei constituții permanente, stabilizarea sudului, încurajarea dezvoltării economice și îmbunătățirea relațiilor cu Egiptul. Tensiunile din cadrul coaliției Umma-PDP au împiedicat capacitatea guvernului de a face progrese în aceste chestiuni. Umma, de exemplu, dorea ca constituția propusă să instituie o formă de guvernare prezidențială, pornind de la ipoteza că Abd ar Rahman al Mahdi va fi ales primul președinte. A lipsit consensul cu privire la viitorul economic al țării. O recoltă slabă de bumbac a urmat recoltei excepționale de bumbac din 1957, pe care Sudanul nu reușise să o vândă la un preț bun pe o piață supraaglomerată. Această recesiune a epuizat rezervele Sudanului și a provocat neliniște din cauza restricțiilor economice impuse de guvern. Pentru a depăși aceste probleme și pentru a finanța viitoarele proiecte de dezvoltare, Umma a cerut o mai mare dependență de ajutorul extern. Cu toate acestea, PDP a obiectat față de această strategie, deoarece promova o influență străină inacceptabilă în Sudan. Filozofia PDP reflecta naționalismul arab îmbrățișat de Gamal Abdul Nasser, care îl înlocuise pe liderul egiptean Naguib în 1954. În ciuda acestor diferențe politice, coaliția Umma-PDP a rezistat pentru restul anului rămas din mandatul parlamentului. Mai mult, după ce parlamentul a fost suspendat, cele două partide au promis să mențină un front comun pentru alegerile din 1958.
Electoratul a acordat o pluralitate în ambele camere Ummei și o majoritate generală coaliției Umma-PDP. Cu toate acestea, NUP a obținut aproape un sfert din mandate, în mare parte din centrele urbane și din muncitorii agricoli din Gezira Scheme. În sud, votul a reprezentat o respingere a oamenilor care au cooperat cu guvernul – alegătorii i-au învins pe toți cei trei sudiști din cabinetul preelectoral – și o victorie pentru susținătorii autonomiei în cadrul unui sistem federal. Resentimentul față de preluarea de către guvern a școlilor misionare și față de măsurile utilizate în reprimarea revoltei din 1955 a contribuit la alegerea mai multor candidați care fuseseră implicați în rebeliune.
După convocarea noului parlament, Khalil a format din nou un guvern de coaliție Umma-PDP. Din nefericire, fracționalismul, corupția și frauda la vot au dominat deliberările parlamentare într-un moment în care țara avea nevoie de acțiuni decisive cu privire la constituția propusă și la viitorul sudului. Ca urmare, coaliția Umma-PDP nu a reușit să exercite o conducere eficientă.
O altă problemă care a divizat parlamentul s-a referit la relațiile dintre Sudan și Statele Unite. În martie 1958, Khalil a semnat un acord de asistență tehnică cu Statele Unite. Când a prezentat pactul în parlament pentru ratificare, a descoperit că NUP dorea să folosească această problemă pentru a învinge coaliția Umma-PDP și că mulți delegați PDP s-au opus acordului. Cu toate acestea, Umma, cu sprijinul unor delegați PDP și al unor delegați din sud, a reușit să obțină aprobarea acordului.
Facționismul și mita din parlament, împreună cu incapacitatea guvernului de a rezolva numeroasele probleme sociale, politice și economice ale Sudanului, au crescut deziluzia populară față de guvernul democratic. Plângeri specifice au inclus decizia Khartoumului de a vinde bumbac la un preț mai mare decât cel de pe piața mondială. Această politică a dus la scăderea vânzărilor de bumbac, marfa din care Sudanul își obținea cea mai mare parte a veniturilor. Restricțiile asupra importurilor impuse pentru a reduce presiunea asupra rezervelor valutare epuizate au provocat consternare în rândul locuitorilor orașelor, care se obișnuiseră să cumpere produse străine. În plus, locuitorii din zonele rurale din nord au avut de suferit și din cauza embargoului impus de Egipt asupra importurilor de bovine, cămile și curmale din Sudan. Nemulțumirea populară crescândă a provocat numeroase demonstrații antiguvernamentale în Khartoum. De asemenea, Egiptul l-a criticat pe Khalil și a sugerat că ar putea susține o lovitură de stat împotriva guvernului său. Între timp, la Khartoum au circulat informații potrivit cărora Umma și NUP erau aproape de a ajunge la un acord asupra unei noi coaliții care ar exclude PDP și Khalil.
La 17 noiembrie 1958, ziua în care urma să se reunească parlamentul, a avut loc o lovitură de stat militară. Khalil, el însuși general de armată în retragere, a planificat lovitura de stat preventivă împreună cu membri de frunte ai Umma și cu cei doi generali de rang înalt ai armatei, Ibrahim Abbud și Ahmad Abd al Wahab, care au devenit lideri ai regimului militar. Abbud s-a angajat imediat să rezolve toate disputele cu Egiptul, inclusiv problema de lungă durată a statutului fluviului Nil. Abbud a renunțat la politicile nerealiste ale guvernului anterior în ceea ce privește vânzarea de bumbac. De asemenea, a numit o comisie constituțională, condusă de șeful justiției, pentru a redacta o constituție permanentă. Cu toate acestea, Abbud a susținut că partidele politice serveau doar ca vehicule pentru ambiții personale și că acestea nu vor fi reînființate atunci când va fi restaurat regimul civil.
