Când oamenii se gândesc la călugării benedictini, ei ne asociază adesea cu rugăciunea, cântarea și tăcerea. Cei mai mulți oameni pot înțelege partea de rugăciune și cântare, dar pentru mulți, ideea unei vieți de tăcere este de neconceput. În primul rând, haideți să corectăm un mit comun despre noi. Și anume, ar trebui să știți că noi, călugării benedictini, NU facem un vot de tăcere. Este adevărat că avem o mulțime de momente desemnate pentru tăcere (cum ar fi micul dejun și cina, timpul de rugăciune comună în biserică, plimbările pe holuri și Marea Tăcere de la aproximativ 22:00 până după micul dejun din ziua următoare). Totuși, există numeroase momente pentru a vorbi în afara acestora. Noi nu suntem un fel de introvertiți sociali sau inadaptați care nu pot funcționa în lume. Putem vorbi la fel ca oricine altcineva, dar facem un efort special pentru a cultiva mai multă tăcere în viața noastră decât o persoană obișnuită.
Sfântul Benedict a înțeles că tăcerea, totuși, este un element esențial al vieții monahale. El a subliniat acest lucru de-a lungul Regulii sale, dar mai ales în capitolul șase. Călugărilor moderni le place să sublinieze că primul cuvânt din Regulă este „Ascultă”, ceea ce nu se poate face în timp ce vorbești! Dumnezeu ne-a dat două urechi și o gură, așa că trebuie să le folosim în această ordine. Acest accent pus pe tăcere este pentru ca noi să învățăm să îl ascultăm pe Dumnezeu mai acut. Dumnezeu ne vorbește în Biblie, dar și în adâncurile inimii noastre și, pe măsură ce începem să ne acordăm cu el, învățăm să fim atenți la prezența lui în ceilalți.
Acest tip de sensibilitate și conștientizare face mai ușoară rugăciunea în orice moment. Așadar, un călugăr caută să practice un grad considerabil de tăcere și reculegere. În viața benedictină, există momente de tăcere (mai ales în timpul nopții) și există locuri, cum ar fi celula călugărului (camera sa), biblioteca, sala de lectură, claustrul și biserica, unde el va putea descoperi singurătatea care este tipică vieții monahale.
Poate părea o viață ocupată, dar este o viață măsurată; și pentru a echilibra munca grea un călugăr are nevoie de timp și spațiu pentru a fi singur. Mai mult decât atât, un călugăr trăiește din tăcere, iar un semn al vocației pentru viața monahală este capacitatea de a o însuși și de a o crea. Primii călugări au plecat în deșert pentru ca viața lor să fie dominată de acest sentiment al lui Dumnezeu. În Biblie, deșertul este locul în care Dumnezeu și-a întâlnit poporul și l-a făcut al său. Este, de asemenea, locul în care Hristos a fost ispitit, iar un călugăr trebuie să se confrunte cu tot ceea ce în el însuși ar încerca să stea în locul în care Dumnezeu își are locul. Oamenii se pot simți uneori singuri și pentru ei tăcerea este aspră, dar în loc să fugă, un călugăr încearcă să găsească locul tăcut din inima sa unde îl poate găsi pe Dumnezeu. Există o lume întreagă de diferență între singurătate și singurătatea cu Dumnezeu.
Silnicia ajută, de asemenea, la construirea unei vieți comunitare sănătoase în mănăstire. Ceea ce ne unește ca și comunitate umană este cunoașterea faptului că fiecare dintre noi încearcă să răspundă la chemarea lui Dumnezeu de a-L căuta. Faptul de a ne asculta unii pe alții ne ajută să ne înțelegem și să ne sprijinim reciproc. Este un mod de a învăța reverența față de prezența lui Dumnezeu în fiecare altă ființă umană.
Așadar, deși noi, călugării, nu luăm VOTUL de tăcere, căutăm totuși să cultivăm tăcerea ca parte a vieții noastre zilnice. Așa cum scria Sfântul Benedict în capitolul 42, suntem chemați să ne străduim să păstrăm tăcerea; așa cum a scris în capitolul 4, suntem chemați să avem o dragoste pentru tăcere; este incredibil de sănătoasă și benefică din punct de vedere spiritual! Cel mai important, Sfântul Benedict a scris că în această „Școală a slujirii Domnului” suntem chemați să „Ascultăm” și să creștem mai aproape de Dumnezeu.
.