Co. California Truss Plant din Coal Center, Pennsylvania, S.U.A., vineri, 9 iunie 2017. Fotograf: Stephanie Strasburg/Bloomberg
© 2017 Bloomberg Finance LP
Există dovezi că inegalitatea bogăției este în creștere, iar unii politicieni folosesc aceste dovezi ca o justificare pentru revitalizarea sindicatelor. Mulți candidați prezidențiali democrați susțin Legea privind protecția dreptului de organizare (PRO), care ar interzice legile de stat privind dreptul la muncă, care împiedică în prezent sindicatele și angajatorii să impună apartenența la sindicat ca o condiție de angajare. Însă noi dovezi arată că PRO Act este eronat – legile privind dreptul la muncă cresc satisfacția lucrătorilor, în special în rândul lucrătorilor sindicali.
Într-un studiu care urmează să apară în Journal of Law and Economics, economistul Christos Makridis constată că lucrătorii raportează o mai mare satisfacție de viață după ce statul lor devine un stat cu drept de muncă. Studiul utilizează date privind satisfacția de viață auto-raportată din sondajele zilnice Gallup și date economice de stat pentru a identifica modul în care satisfacția lucrătorilor a reacționat la promulgarea legilor de stat privind dreptul la muncă între 2008 și 2017. În această perioadă, șase state au adoptat legi privind dreptul la muncă: Michigan, Indiana, Wisconsin, Virginia de Vest, Missouri și Kentucky. După cum se arată în harta de mai jos, un total de 27 de state au în prezent legi privind dreptul la muncă.
Statele cu drept de muncă
Studiul constată că promulgarea unei legi privind dreptul la muncă a crescut satisfacția actuală auto-raportată a vieții, satisfacția viitoare preconizată a vieții și sentimentele privind activitatea economică actuală și viitoare în rândul lucrătorilor. Mai mult, efectele au fost deosebit de mari în rândul lucrătorilor sindicali. De exemplu, creșterea sentimentului economic cauzată de o lege privind dreptul la muncă a fost aproape jumătate din creșterea sentimentului economic datorată faptului de a avea o diplomă universitară. Potrivit autorului, acest lucru sugerează „…că adoptarea legilor privind dreptul la muncă crește în mod fundamental optimismul pe care lucrătorii sindicali îl au cu privire la perspectivele lor economice.”
Studiul explorează mai multe explicații posibile pentru motivul pentru care legile privind dreptul la muncă cresc satisfacția de viață a lucrătorilor. Una dintre ele este potențialul efect de venit al „free-riding-ului”. Atunci când lucrătorii nu trebuie să plătească cotizații pentru a fi membri de sindicat în statele cu drept de muncă, ei pot folosi banii în plus pentru a cumpăra alte lucruri fără a avea impact asupra statutului lor sindical. Cu toate acestea, acesta nu pare a fi mecanismul, deoarece nu există dovezi că lucrătorii cresc consumul suficient de mult pentru a determina creșterea satisfacției raportate a vieții.
În plus, ideea de free-riding generalizat este îndoielnică, deoarece sindicatele nu aduc beneficii egale tuturor membrilor de sindicat. Lucrătorii mai tineri, mai sănătoși și cu mai puțină experiență sunt adesea prejudiciați de acordurile sindicale care folosesc experiența ca bază pentru promovare sau care pun accentul pe beneficiile de sănătate și de pensionare în detrimentul unor salarii mai mari. Recentul acord încheiat de United Auto Workers cu General Motors (GM), de exemplu, a menținut cota-parte a angajaților din costurile de sănătate la 3%, față de 15% cât a sugerat GM. În timp ce acest lucru poate fi un câștig pentru lucrătorii mai în vârstă sau pentru cei cu copii, care consumă multă asistență medicală, este posibil ca lucrătorii mai tineri, fără copii, să fi preferat salarii mai mari în schimbul unor planuri de asigurare cu deductibilitate ridicată și coplată mai mare.
Un alt mecanism care ar putea conduce la creșterea satisfacției muncitorilor în ceea ce privește viața este faptul că există persoane diferite în sindicate înainte și după adoptarea legilor privind dreptul la muncă. Dacă persoanele cărora nu le plăcea sindicatul de la început – și, prin urmare, au o satisfacție scăzută în ceea ce privește viața – sunt cele care optează să iasă din sindicat după modificarea legii, atunci satisfacția mai mare a vieții raportată de cei care rămân în sindicat ar putea conduce la efectul general. Autorul găsește unele dovezi în acest sens, dar nu sunt suficiente pentru a explica cea mai mare parte a efectului.
Canalele care par să explice cel mai bine creșterea satisfacției lucrătorilor sunt că legile privind dreptul la muncă îmbunătățesc relațiile angajator-angajat și încurajează sindicatele să își servească mai bine membrii. Studiul constată că adoptarea unei legi privind dreptul la muncă este asociată cu o creștere a probabilității ca un lucrător să raporteze că șeful său îl tratează ca pe un partener și creează un mediu de lucru deschis și plin de încredere. Împreună, o mai mare atenție din partea conducerii sindicatelor și îmbunătățirile de la locul de muncă pot contribui la explicarea motivului pentru care lucrătorii raportează o satisfacție mai mare ca urmare a legilor privind dreptul la muncă.
Deci, dacă legile privind dreptul la muncă îi fac pe lucrători să se simtă mai bine, de ce se opun atât de mulți politicieni democrați? Poate pentru că legile right-to-work le dăunează perspectivelor lor politice. Un studiu realizat de James Feigenbaum, Alexander Hertel-Fernandez și Vanessa Williamson constată că legile privind dreptul la muncă reduc cotele de voturi prezidențiale ale democraților și contribuțiile politice din partea sindicatelor organizate, deplasând în același timp politica de stat într-o direcție mai conservatoare. Astfel, interesul propriu al politicienilor, mai degrabă decât o preocupare binevoitoare pentru lucrători, este probabil un motiv care stă la baza susținerii PRO Act, care ar interzice legile de stat privind dreptul la muncă.
Indiferent de ceea ce se crede despre importanța sindicatelor, realitatea este că sindicatele nu funcționează bine într-o economie de servicii. Sindicatele standardizează salariile, orele de lucru și condițiile de muncă pentru ocupațiile pe care le acoperă, iar acest lucru are sens doar dacă lucrătorii din acele ocupații au aceeași productivitate și aceleași preferințe. În multe locuri de muncă din fabrici, productivitatea este limitată de viteza liniei de asamblare – cu cât linia este mai rapidă, cu atât mai multă muncă face toată lumea. În plus, lucrătorii pot lucra numai dacă toată lumea este la locul ei și dacă linia este în mișcare. Aceste caracteristici ale producției pe linie de asamblare asigură faptul că lucrătorii sunt la fel de productivi.
Acest lucru nu este cazul în multe locuri de muncă din sectorul serviciilor. Unii oameni pot tunde părul, găti mese sau curăța case sau camere de hotel mai repede decât alții, fără a sacrifica calitatea. Alții pot avea nevoie de mai mult timp, dar sunt excepțional de buni. Variații similare există în rândul profesorilor, medicilor și avocaților. Standardizarea salariilor și a orelor de lucru nu are sens atunci când există diferențe semnificative de viteză sau de calitate între lucrători. Având în vedere că majoritatea lucrătorilor din ziua de azi lucrează în sectorul serviciilor, nu este surprinzător faptul că sindicatele își pierd din importanță.
În timp ce declinul sindicatelor îi poate îngrijora pe unii, dovezile arată că legile privind dreptul la muncă, care oferă lucrătorilor libertatea de a renunța la sindicate, cresc satisfacția lucrătorilor. Politicienii care doresc să ajute sindicatele prin eliminarea unor astfel de legi luptă împotriva fundamentelor economice și nu le fac niciun favor lucrătorilor.
Urmăriți-mă pe Twitter. Consultați site-ul meu.