Santul Nerkar

Democrația este instabilă. Există o tendință naturală în discursul american de a promova actualul sistem de guvernare ca fiind cea mai dreaptă, sigură și eficientă formă de guvernare, dar există dovezi care sugerează că „regresul”, sau o creștere a elementelor iliberale într-o democrație înfloritoare, luminează un pericol clar și prezent pentru structura sistemelor moderne de guvernare. În lucrarea dialectică fundamentală „Republica”, Platon explorează cinci forme de guvernare și susține calitatea fiecăreia dintre ele. În mod specific, el consideră că democrația este o formă de guvernare instabilă și că se află la un pas de tiranie. Platon postulează că democrația apare ca urmare a nemulțumirii față de oligarhie și va duce la tiranie odată ce setea de libertate completă se transformă în guvernare autocratică. În timp ce democrația este considerată astăzi ca fiind cea mai luminată formă de guvernare, Platon consideră că democrația este penultimul pas în coborârea inevitabilă spre tiranie pentru societățile aflate în decădere politică. Platon face o afirmație puternică și coerentă potrivit căreia democrațiile sunt susceptibile la „tirania majorității” și la guvernarea prin demagogie. Cu toate acestea, argumentul lui Platon potrivit căruia apariția democrației este urmată în mod necesar de debutul tiraniei nu este la fel de convingător și nu reușește să explice de ce democrațiile au înflorit în istoria recentă.

Pentru a înțelege mai bine critica lui Platon la adresa democrației, este important să schițăm analogia sa între suflet și oraș. El introduce această paralelă în Cartea a II-a, cu „…să ne interesăm mai întâi de natura justiției și a nedreptății în cetate…”. Cea mai dreaptă formă de guvernare, aristocrația, este alăturată regelui-filosof care are calitățile necesare pentru a conduce o societate dreaptă. Cuplarea dintre cetate și suflet este esențială pentru a înțelege asocierile pe care Platon le face cu fiecare formă de guvernare, de la omul motivat de onoare care reprezintă timocrația, omul iubitor de bogăție care reprezintă oligarhia, omul condus de apetituri inutile și libertate care reprezintă democrația și, în final, omul condus de apetituri complet nedrepte care demonstrează tirania.

Potrivit lui Platon, aristocrația cedează inevitabil locul unei forme de guvernare mai puțin bune din cauza failibilității naturii umane. O facțiune este cea a „Fierului și bronzului”, care este atrasă de acumularea de bogății. Cealaltă este „Aurul și argintul”, care încearcă în zadar să aducă „opoziția înapoi la virtute și la ordinea moștenită”. Fracționismul reprezintă o trecere la timocrație, un compromis între aristocrație și oligarhie. Timocrația se aseamănă în multe privințe cu aristocrația anterioară, dar prezintă și calități ale oligarhiei prin „lăcomia pentru bogăție” și „o poftă secretă pentru aur și argint…”. Timocrația și sufletul iubitor de onoare întruchipează noblețea aristocrației, dar nu pot împiedica pofta de bogăție să copleșească sistemul și să se îndrepte spre o oligarhie în toată regula. Și astfel, „iubitorii de victorie și de onoare devin în cele din urmă iubitori de bani și de profit”. Cel mai mare bine, care era înțelepciunea sub regimul aristocratic, a devenit acum goana după bogăție sub masca sufletului oligarhic. Oligarhia trece apoi la democrație, pe măsură ce acumularea de bogăție în mâinile câtorva semănând nemulțumire într-o clasă inferioară de cetățeni în expansiune. Cei „mulți” sunt descriși ca „urându-i pe cei care și-au dobândit averile și complotând împotriva lor și a celorlalți cetățeni de asemenea, sunt însetați de revoluție”. Platon descrie începutul democrației ca fiind „fie prin forța armelor, fie prin folosirea terorii care obligă opoziția să se retragă”. Libertățile primordiale ulterioare pe care democrația le susține servesc la deteriorarea orașului, deoarece „permisivitatea” orașului democratic permite manifestarea tiraniei. Orașul democratic, spune Platon, „nu se preocupă deloc de comportamentul trecut al omului care intră în viața publică. El trebuie doar să se proclame prieten al poporului și va fi onorat”. Platon consideră că democrația este mai periculoasă decât oligarhia, deoarece, deși cele două împărtășesc aceleași caracteristici dăunătoare, orașul democratic „a îmbrățișat anarhia”, iar „clasa dronilor”, sau clasa de oameni care îi motivează pe cei săraci împotriva conducătorilor bogați, este dominantă. În cele din urmă, coborârea în tiranie este marcată de intrarea demagogului menționat mai sus, care beneficiază de „înclinația democrației de a înălța și glorifica un singur om ca protector și campion al poporului.”

Critica lui Platon la adresa democrației este aceea că democrația nu pune preț pe înțelepciune și căutarea cunoașterii ca un bun inerent, la fel ca timocrația și oligarhia. În schimb, democrația suferă de eșecurile sistemelor menționate mai sus, în măsura în care prioritizează bogăția și acumularea de proprietăți ca bun suprem. Chiar mai rău, democrația îmbrățișează libertatea totală (pe care Platon o numește „anarhie”), iar „poftele” inutile, care se înghesuie la responsabilitățile conducătorului de guvernare virtuoasă, controlează sufletul democratic.

Mișcările politice recente din țări precum Statele Unite, Franța și Germania, arată că critica lui Platon la adresa tendinței democrației de a adăposti elemente tiranice este deosebit de evidentă. Diviziunile culturale din timpul alegerilor din 2016 din Statele Unite le-au oglindit pe cele pe care Platon le-a articulat ca semne de coborâre în tiranie, demagogia fiind tactica favorită a candidatului câștigător. Obiectivele candidatului câștigător par să fie, de asemenea, acumularea de bogăție pentru câțiva aleși, pe care Platon o dezaprobă ca o eventualitate a democrației. Un principiu central al democrației americane este că poporul va face cea mai justă alegere prin vot, însă acum se pare că îngrijorările lui Platon cu privire la libertățile manifeste ale sistemului erau valabile.

Cu toate acestea, afirmația lui Platon potrivit căreia evaluarea bogăției duce în mod necesar la tiranie este problematică. Pe de o parte, ea nu reușește să abordeze motivul pentru care Statele Unite și multe alte democrații din întreaga lume au ales lideri virtuoși. Coborârea în tiranie nu a avut loc în ciuda relației de netăgăduit dintre identitatea americană și capitalism. Portretul lui Platon al democrației nu explică nici guvernarea virtuoasă, nici motivul pentru care indivizii evită viețile private lucrative pentru cele publice examinate cu atenție. Ideea că o conducere virtuoasă este posibilă doar în cadrul unei elite aristocratice nu corespunde multor constatări din zilele noastre. Mai mult, caracterizarea lui Platon a democrației ca fiind incapabilă să controleze apetiturile inutile ignoră rolul instituțiilor politice de a asigura controlul și echilibrarea puterii. Platon critică democrația pentru că nu reușește să stabilească cerințe pentru conducătorii săi, când, de fapt, democrațiile de astăzi sunt guvernate de constituții care stabilesc parametrii pentru cine poate guverna. Chiar și în prezența unui demagog, democrația rămâne înrădăcinată.

Platon oferă, de asemenea, o caracterizare neclară a motivelor pentru care orașul drept trebuie să se transforme în tiranie. El face apel la „o cifră geometrică (care) decide când nașterea va fi de sezon și când nu” și că greșeala acestui număr magic duce la conducători cu averi proaste. Dacă natura justă a unui oraș este construită pe concepția numărului magic, atunci cum poate fi el mai eficient în asigurarea justiției decât o societate guvernată de egalitate? Acest lucru ridică, de asemenea, întrebări cu privire la natura regilor-filosofi, care aleg indivizi cu defecte pentru a deveni succesorii lor.

Critica lui Platon la adresa democrației oferă o perspectivă interesantă asupra succeselor și eșecurilor guvernării moderne. Lecțiile din avertismentele sale cu privire la potențialul demagogiei și la pericolele căutării de bogăție sunt mai relevante ca niciodată în climatul politic actual. Cu toate acestea, este important să respingem anumite părți ale criticii platoniciene a democrației; și anume, afirmațiile sale cu privire la inevitabilitatea tiraniei și la lipsa de virtute a liderilor democratici sunt lipsite de caritate, mai ales având în vedere caracteristicile democrațiilor moderne.

Notele de subsol:

Platon, Richard W. Sterling și William C. Scott. „Cartea II”. Republica. New York: Norton, 1996. 64. Print.

Platon, Richard W. Sterling și William C. Scott. „Cartea VII”. The Republic. New York: Norton, 1996. 235-261. Print.

Ibidem, 238.

Ibidem, 239.

Ibidem, 242.

Ibidem, 242. Ibidem.