Păianjenii recluzi (Loxosceles, familia Sicariidae) sunt de obicei de culoare maro deschis până la maro mediu, dar culoarea lor poate varia de la aproape alb la maro închis sau gri închis. Aceștia au, de obicei, între ¼ și ¾ in. cu o poziție cu toate picioarele extinse radial atunci când se află pe o suprafață plană. De obicei, au un semn contrastant în formă de vioară pe partea dorsală a cefalotoraxului (capul și toracele combinate ale arahnidelor), cu gâtul vioarei îndreptat spre partea din spate a păianjenului. Păianjenii recluzi sunt uneori numiți „păianjeni cu spatele de vioară” sau „păianjeni vioară” din cauza acestui semn; cu toate acestea, modelul de vioară nu este unic pentru păianjenii recluzi, deoarece mai mulți alți păianjeni au marcaje similare. Majoritatea păianjenilor au opt ochi, dar păianjenii din familia Sicariidae au șase ochi dispuși în trei perechi (numite diade), cu o pereche situată central și două perechi laterale. Totuși, o altă familie de păianjeni, păianjenii scuipători (familia Scytodidae), au același model și dispunere a ochilor ca și Sicariidele. Diferența constă atunci în faptul că păianjenii pustnici nu au modele evidente de colorare pe abdomen și picioare, iar picioarele nu au, de asemenea, spini.
Păianjenii recluzi sunt rezilienți; ei sunt toleranți la secetă și la lipsa de hrană. Adulții trăiesc adesea 1-2 ani, femelele producând mai mulți saci de ouă cu aproximativ 50 de ouă pe sac pe o perioadă de 2 până la 3 luni, din mai până în iulie. Tinerii păianjeni se maturizează în aproximativ un an. Se găsesc ascunși sub bușteni și pietre, sub scoarța desprinsă a copacilor morți și, în general, în locuri nedisturbate. Păianjenii recluzi sunt vânători care nu țes pânze pentru capturarea prăzii, dar vor întinde linii de mătase de la o retragere pentru a-i alerta oportunist de prezența prăzii, dar mătasea este uscată și neaderentă, astfel încât capturarea se face prin încurcare și nu prin aderență.
În rândul populațiilor umane, păianjenii pustnici vor căuta adăposturi interioare netulburate, ascunzându-se în colțuri întunecate, în portbagaje, în spatele bibliotecilor și comode, în interiorul hainelor depozitate, în garaje și magazii și, mai ales, în cutii de carton.
Cel mai studiat, istorisit și bine cunoscut păianjen din familia Sicariidelor este pustnicul brun (Loxosceles reclusa). Păianjenul Brown Recluse a devenit un nume cunoscut pentru că, în anumite ocazii, mușcătura lor poate duce la leziuni necrotice ale pielii și/sau complicații sistemice, o afecțiune numită loxoscelism. Păianjenul Recluse a devenit interesant din punct de vedere medical abia începând cu jumătatea secolului al XX-lea, căpătând notorietate prin publicarea de istorii de caz, povești despre răni și tratamente îngrozitoare în literatura populară și, mai recent, prin publicarea virală de imagini grafice pe internet. Adevărul este că majoritatea mușcăturilor de păianjen Loxosceles se vindecă de la sine, fără complicații. Există patru categorii de mușcături de păianjen Loxosceles: 1. Nerecuperabile (leziuni mici și autovindecare; 2. Reacție ușoară (roșeață, mâncărime, leziune ușoară, dar de obicei autovindecare; 3. Dermonecrotice (leziune necrotică a pielii considerată de mulți reacția tipică); și 4. Sistemică sau viscerocutanată (care afectează sistemul vascular, foarte rară, dar potențial fatală). Păianjenii pustnici sunt obișnuiți în locuințele umane, dar sunt neagresivi, mușcăturile având loc atunci când sunt răniți sau când sunt prinși în haine sau așternuturi. Acele mușcături care devin necrotice sunt cauzate de o enzimă, sfingomielinaza D (SMD), care se găsește în veninul tuturor păianjenilor recluzi. Cele mai multe studii de caz au fost efectuate asupra pustnicului brun (L. reclusa).
Mușcăturile de relicve trec frecvent neobservate. Există numeroase afecțiuni infecțioase și neinfecțioase documentate care produc o patologie similară și care au fost inițial diagnosticate greșit ca mușcături de păianjen pustnic de către cadrele medicale. Printre agenții patogeni se numără infecțiile bacteriene cu Staphylococcus (în special S. aureus (MRSA)) și Streptococcus, ulcerele diabetice, infecțiile fungice, iedera otrăvitoare, carcinomul cu celule scuamoase, cancerul de piele și boala Lyme.
Termenul „recluza brună” este folosit în mod colocvial pentru orice specimen de Loxosceles din America de Nord, dar recluza brună este în mod specific L. reclusa. Este specia cea mai frecvent asociată cu mușcături cu semnificație medicală. Există și alte specii de păianjeni recluzi cu venin similar, dar unele studii au arătat că nu toate au un venin la fel de puternic. Există 13 specii de Loxosceles recunoscute în America de Nord, dintre care 5 sunt prezente în Texas:
L. reclusa—Brown recluse
L. blanda—Big Bend recluse
L. apachea—Apache recluse
L. devia—Texas recluse (adesea confundat cu L. reclusa)
L. rufescens—Mediterranean recluse (specie vagabondă globală originară din regiunea
mediteraneană)
Speciile se diferențiază prin examinarea microscopică a organelor genitale.
Percepția publică despre păianjenii pustnici este un amestec ciudat de arachnologie, toxicologie, medicină, psihologie, mitologie și jurnalism. Există o amenințare reală de otrăvire prin mușcătura de Loxosceles, dar exagerarea acestei amenințări a conferit unui păianjen timid și retras o reputație nemeritată.
Literatură
http://en.wikipedia.org/wiki/Brown_recluse_spider
Jackman, John A. A Field Guide to Spiders and Scorpions of Texas. Gulf Publishing Company, Houston, 1997.
Vetter, Richard S. Spiders of the genus Loxosceles (Aranea, Sicariidae): a review of biological, medical, and psychological aspects regarding envenomations. 2008. The Journal of Arachnology 36: 150-163.