„Sunt cel mai înțelept om în viață, pentru că știu un singur lucru, și anume că nu știu nimic.”

Pentru un om care nu știa nimic, Platon a contribuit cu siguranță la o mulțime de cunoștințe pentru lume. Platon este aclamat ca fiind unul dintre fondatorii filozofiei, științei și religiei occidentale, iar operele sale, împreună cu cele ale lui Socrate, profesorul său, și Aristotel, elevul său, și-au păstrat relevanța timp de aproape două milenii și jumătate după ce au fost documentate pentru prima dată. Născut în Atena, Grecia, în secolul al V-lea î.Hr., Platon s-a numărat printre primii care au contribuit, din punct de vedere filosofic, la domeniile politicii, educației, literaturii, eticii, justiției, virtuții și multe altele. Opera sa este cea pe baza căreia filosofii care i-au succedat și-au construit teoriile și idealurile lor vaste și variate. Alfred Whitehead, un filosof englez decorat, a remarcat la un moment dat că „cea mai sigură caracterizare generală a tradiției filosofice europene este că aceasta constă într-o serie de note de subsol la Platon”. Aici analizăm câteva dintre cele mai mari teorii și idei ale lui Platon, care fac încă obiectul unui studiu fervent în întreaga lume.

Teoria formelor

Platon, prin dialogul socratic, a contestat noțiunea de ceea ce este real și ceea ce nu este. Teoria formelor este credința că lumea materială, așa cum apare ea, este doar o imagine sau o copie a lumii „reale”. În scrierile lui Platon, Socrate susține că „adevărata realitate” este neobservabilă de către cei care percep lumea prin intermediul simțurilor principale și cred că doar obiectele tangibile sunt sigure că există. Ca o soluție la această dilemă, Platon a postulat că formele (sau ideile) non-fizice, dar substanțiale, sunt cea mai exactă reprezentare a realității. Acest realism platonic recunoaște două lumi: una este lumea aparentă, care este în continuă schimbare, iar cealaltă o lume rigidă și nevăzută a formelor, care poate fi responsabilă pentru schimbările din lumea aparentă.

Epistemologia platoniciană

Epistemologia, teoria cunoașterii, este unul dintre cele mai cruciale subiecte ale filozofiei, iar afirmația lui Platon conform căreia „cunoașterea este o credință adevărată justificată” a generat aproape toate dezvoltările viitoare în acest domeniu. Convingerea lui Platon era că opinia este derivată din lumea efervescentă a percepției senzoriale și, prin urmare, nu poate fi niciodată considerată sigură, în timp ce cunoașterea adevărată este derivată din lumea Formelor atemporale. Pornind de la Teoria Formelor, Platon a susținut că adevărata cunoaștere este prezentă în mod inerent în sufletul unei persoane și este învăluită de percepția acesteia asupra realității. În mult discutata sa „doctrină a amintirii”, Platon afirmă că sufletul a trăit cândva în realitatea adevărată, unde deținea toate cunoștințele, dar le-a uitat odată ce a ocupat un corp uman. Astfel, Platon spune că ‘învățarea’ de noi Forme (idei) este pur și simplu amintirea a ceea ce știam cândva.

Justiția

Republica, un dialog socratic care a explorat în principal conceptul de justiție, este cea mai cunoscută lucrare a lui Platon și este considerată una dintre cele mai influente lucrări de filosofie și politică din lume. Prin intermediul unei conversații scrise între șase bărbați, Platon încearcă să stabilească, în sens filozofic, un stat ideal (Republica) care să servească drept model pentru toate societățile existente și emergente. El spune că o comunitate bună este cea care respectă cele patru virtuți grecești cardinale: înțelepciunea, curajul, cumpătarea și dreptatea. Dintre acestea, motivează Platon, dreptatea este cea mai importantă.

Tratatul începe cu întrebarea: „Ce este dreptatea?”, apoi continuă să exploreze exemple de acțiuni juste sau de oameni drepți și cum poate fi asigurată dreptatea prin politică. Platon a teoretizat că indivizii sunt drepți dacă își îndeplinesc îndatoririle stabilite de natură fără a interveni în activitatea altcuiva. Pentru aceasta, el a împărțit societatea în trei clase: Productivă (Muncitorii), Protectoare (Războinicii sau Gardienii) și Guvernantă (Conducătorii sau Regii Filozofi). Platon spunea că numai prin specializarea într-una din aceste îndatoriri poate fi ștearsă dezbinarea dintre oameni și poate fi creat un stat just.

Teoria educației

Platon recunoaște educația ca fiind cel mai important lucru pentru crearea unui stat ideal după justiție. El teoretizează că numai prin educație un individ își poate realiza funcția sa în societate și poate contribui la buna funcționare a acesteia. Bazându-se pe teoria sa de epistemologie, Platon afirmă că obiectivul principal al educației este acela de a dezvălui adevărurile care zac adormite în sufletele noastre. Platon a fost un susținător al educației obligatorii și controlate de stat și un puternic detractor al învățării forțate. În Republica, Platon scrie: „Iată ce ar trebui să fie educația – arta orientării. Educatorii ar trebui să conceapă cele mai simple și mai eficiente metode de a orienta mințile. Nu ar trebui să fie arta de a implanta vederea în organ, ci ar trebui să procedeze pornind de la înțelegerea faptului că organul are deja capacitatea, dar este orientat în mod necorespunzător și nu este orientat în direcția corectă.”

Contribuțiile lui Platon la filozofie au pus bazele unei fundații care a supraviețuit nisipurilor timpului și își menține relevanța chiar și astăzi – o realizare cu care puțini filozofi se pot lăuda. Inventator al dialogului scris și al formelor dialectice în filosofie și fondator al primei instituții de învățământ superior din lumea occidentală, Platon a lăsat un semn cu adevărat de neșters în istoria lumii.

.