Partea de Tora din această săptămână conține una dintre conversațiile mele preferate din toate timpurile, una dintre ocaziile în care două viziuni opuse ale lumii sunt cu adevărat frumos, succint și clar articulate.

Cum începe porțiunea, egiptenii au trecut prin șapte plăgi, dar tot nu-i vor lăsa pe israeliți să plece. Moise îi avertizează acum cu privire la următoarea plagă, cea a lăcustelor. Oamenii lui Faraon s-au săturat, sunt gata să cedeze.

Și slujitorii lui Faraon i-au spus: „Până când va fi acesta o piatră de poticnire pentru noi? Trimiteți acest popor ca să se închine Domnului Dumnezeul lor. Nu știi încă că Egiptul este pierdut?”

Faraon capitulează, îi cheamă pe Moise și pe Aaron și le zice: „Nu vă faceți griji: „Mergeți și închinați-vă Domnului Dumnezeului vostru”. Dar Faraon are și o întrebare: „Cine va merge?”

Și acum, prin răspunsul dat lui Faraon, Moise pune bazele sufragiului universal și ale revoluțiilor franceză și americană: „Cu tinerii și bătrânii noștri vom merge, cu fiii și fiicele noastre… vom merge, căci pentru noi este o sărbătoare pentru Dumnezeu.”

Răspunsul lui Faraon este rapid: „…Nu-i așa, lăsați-i pe bărbații adulți să meargă și să se închine Domnului, căci aceasta este ceea ce cereți”. Supărat, Faraon pune capăt întâlnirii: „Și i-a alungat din fața lui.” Întrevederea s-a încheiat, înțelegerea a căzut, iar lăcustele sosesc a doua zi.

Înțelegerea iudaismului

Acest scurt schimb de replici între Moise și Faraon este crucial pentru înțelegerea iudaismului, și a monoteismului. Faraonul este un păgân. Pentru el, ritualurile unei religii sunt făcute de funcționarii sau de liderii tribului. Restul poporului, servitorii și supușii regelui, sunt dependenți de relația dintre conducători – preoții și regalitatea – și diferitele zeități pe care le slujesc.

Faraon nu vede niciun motiv pentru ca toată lumea să facă parte din cultul Domnului. Așa cum este aranjată lumea lui „seculară” – ierarhică, autoritară și totalitară – așa este și lumea lui religioasă. Conducerea religioasă – în acest caz, bărbații adulți – este cea care trebuie să meargă și să-L slujească pe Dumnezeul israelit. Poporul ar trebui să rămână în urmă, înrobit, pasiv, și să spere că preoții vor face ritualurile corect, asigurându-și astfel binecuvântările Dumnezeului sau Dumnezeilor lor.

Faraon crede că doar bărbații adulți ar trebui să plece pentru că el nu înțelege noțiunea de libertate pentru toți. El îi vede pe Moise și pe Aaron ca fiind liderii evreilor, cărora, sub presiunea Dumnezeului lor și a plăgilor sale, este dispus să le cedeze o anumită autoritate. El nu-și poate imagina că Dumnezeul lor dorește să relaționeze cu fiecare dintre oamenii mizerabili pe care i-a înrobit. El nu-și poate imagina că fiecare dintre acești indivizi este o entitate separată, stând singur în fața lui Dumnezeu.

Moses, pe de altă parte, îi explică lui Faraon, și nouă, nucleul monoteismului. Noi toți, tineri și bătrâni, bărbați și femei, trebuie să stăm în fața lui Dumnezeu. Ca egali. Ca indivizi. Cu toții trebuie să participăm la relația cu divinul. Și astfel, tot Israelul trebuie să fie lăsat să meargă și să se împărtășească cu Dumnezeu în deșert. Dumnezeu, care ne-a creat pe fiecare dintre noi, are o relație cu fiecare dintre noi.

Acesta este modul în care funcționează iudaismul și acesta este motivul pentru care evreii trebuie să părăsească Egiptul opresiv, totalitar, autocratic, Egiptul care înrobește, Egiptul care conduce, pentru libertatea deșertului. Acolo, și numai acolo, fără a fi împovărat de lanțurile sclaviei, ale opresiunii și ale regalității, fiecare individ, pe cont propriu, se află în fața Creatorului Universului. Sărbătorește în fața Creatorului Universului. De fapt, putem spune, poate, că conținutul specific al acestei sărbători din deșert este faptul că noi toți, tineri și bătrâni, bărbați și femei, putem sta, și stăm, ca entități independente în fața lui Dumnezeu. Acest lucru în sine este demn de celebrare.

Uciderea primilor născuți

Pe măsură ce plăgile continuă și ajung la punctul culminant îngrozitor al uciderii primilor născuți, partea lui Dumnezeu din această ecuație este clarificată. Motivul pentru care fiecare dintre noi trebuie să stea în fața lui Dumnezeu este acesta: El ne-a creat pe toți. El ne conduce pe toți. În lumea păgână, cu o pletoră, o ierarhie, de zei, nu toată lumea are aceeași relație cu o divinitate sau alta; nu fiecare divinitate are aceeași relație cu lumea și creaturile sale. Dacă, pe de altă parte, există un singur Creator atotputernic, așa cum dovedesc plăgile, suntem cu toții, în egală măsură, creațiile sale. Cu toții stăm în fața lui în mod egal ca supuși ai lui și numai ai lui.

Câțiva dintre voi s-ar putea să vă întrebați exact cât de departe vreau să merg cu adevărat cu acest lucru egalitarist. Cu alte cuvinte, să-mi pun cu adevărat banii acolo unde îmi este gura. Bună întrebare.

Cred că ceea ce am spus mai sus este corect, și adevărat. Cred, de asemenea, că poporul evreu știe că bărbații și femeile, copiii și adulții trebuie, de asemenea, să interacționeze, să trăiască împreună, să crească familii, în comunitate, și că există moduri în care noi, ca popor, am încercat să organizăm aceste interacțiuni, moduri demne de respectul nostru, pe de o parte, și de critica noastră respectuoasă, pe de altă parte.

Furnizat de Bronfman Youth Fellowships in Israel, un seminar de vară în Israel care își propune să creeze un cadru multiconfesional de tineri lideri evrei.