Tipuri și funcții ale limfocitelor

Cele două tipuri primare de limfocite sunt limfocitele B și limfocitele T, sau celulele B și celulele T. Ambele își au originea în celulele stem din măduva osoasă și au inițial un aspect similar. Unele limfocite migrează în timus, unde se maturizează în celule T; altele rămân în măduva osoasă, unde – la om – se transformă în celule B. Majoritatea limfocitelor au o durată de viață scurtă, cu o durată medie de viață de o săptămână până la câteva luni, dar câteva trăiesc ani de zile, furnizând un grup de celule T și B cu durată de viață lungă. Aceste celule sunt responsabile de „memoria” imunologică, un răspuns mai rapid și mai viguros la o a doua întâlnire cu același antigen.

Prin intermediul moleculelor receptoare de pe suprafața lor, limfocitele sunt capabile să se lege de antigene (substanțe străine sau microorganisme pe care gazda le recunoaște ca fiind „nefiind ele însele”) și să ajute la eliminarea lor din organism. Fiecare limfocit poartă receptori care se leagă de un antigen specific. Capacitatea de a răspunde la aproape orice antigen provine din varietatea enormă de populații de limfocite pe care le conține organismul, fiecare dintre ele având un receptor capabil să recunoască un antigen unic.

După ce este stimulat prin legarea la un antigen străin, cum ar fi o componentă a unei bacterii sau a unui virus, un limfocit se înmulțește într-o clonă de celule identice. Unele dintre celulele B clonate se diferențiază în plasmocite care produc molecule de anticorpi. Acești anticorpi sunt modelate îndeaproape după receptorii celulei B precursoare și, odată eliberate în sânge și în limfă, se leagă de antigenul țintă și inițiază neutralizarea sau distrugerea acestuia. Producția de anticorpi continuă timp de câteva zile sau luni, până când antigenul a fost învins. Alte celule B, celulele B de memorie, sunt stimulate să se înmulțească, dar nu se diferențiază în plasmocite; ele oferă sistemului imunitar o memorie de lungă durată.

.

În timus, celulele T se multiplică și se diferențiază în celule T ajutătoare, reglatoare sau citotoxice sau devin celule T de memorie. Ele sunt apoi însămânțate în țesuturile periferice sau circulă în sânge sau în sistemul limfatic. Odată stimulate de antigenul corespunzător, celulele T ajutătoare secretă mesageri chimici numiți citokine, care stimulează diferențierea celulelor B în plasmocite, promovând astfel producția de anticorpi. Celulele T reglatoare acționează pentru a controla reacțiile imune, de unde și numele lor. Celulele T citotoxice, care sunt activate de diverse citokine, se leagă de celulele infectate și de celulele canceroase și le ucid.