JOSEF, SOȚUL MARIEI

1. Referințe în Noul Testament:

(Pentru etimologia, etc., a lui Iosif, vezi JOSEPH):

Iosif, tâmplarul (Matei 13:55), era un „om drept” (Matei 1:19 versiunea King James), care aparținea Nazaretului (Luca 2:4). Avea descendență davidică (Matei 1:20; Luca 2:4), era fiul lui Heli (Luca 3:23) sau al lui Iacov (Matei 1:16), soțul Mariei (Matei 1:16) și presupusul tată al lui Isus (Matei 13:55; Luca 3:23; 4:22; Ioan 1:45; 6:42).

(1) Înainte de Naștere.

Numai Evangheliile lui Matei și Marcu fac referiri detaliate la Iosif și la nașterea lui Iisus, iar relatările lor variază în parte. Luca începe cu Buna Vestire către Maria la Nazaret (Luca 1:26-38). Copleșită de veste, Maria a plecat „în grabă” „în ținutul muntos, …. într-o cetate din Iuda”, pentru a căuta comuniunea cu Elisabeta, cu care fusese cuplată la Buna Vestire de către îngerul Gabriel (Luca 1:39-55). După ce a stat cu ea aproximativ trei luni, s-a întors „la casa ei” (Luca 1:56, versiunea King James). Evenimentele consemnate în Matei 1:18-24 au avut loc probabil în intervalul dintre această întoarcere și nașterea lui Isus. În timpul vizitei Mariei la Elisabeta, Iosif a rămas probabil în Nazaret. Plecarea bruscă și probabil inexplicabilă a soției sale logodnice spre Iuda (comparați expresia „cu grabă”) și starea ei la întoarcere îi provocaseră o mare suferință psihică (Matei 1:18-20). Deși indignarea lui era temperată de milă, el a avut intenția de a o îndepărta „pe ascuns”, dar vizita îngerului în timpul somnului l-a eliberat de dilema sa și s-a împăcat cu soția sa (Matei 1:24). Narațiunea este apoi continuată de Luca. În timp ce Iosif și Maria locuiau încă în Nazaret, „a ieșit un decret de la Cezar Augustus, ca toată lumea să fie înscrisă” (Luca 2:1). „Și toți s-au dus să se înscrie, fiecare în cetatea sa” (Luca 2:3). Fiind din casa și din neamul lui David, Iosif s-a urcat cu Maria, care era „mare însărcinată”, din Galileea, „din cetatea Nazaret, în Iudeea, în cetatea lui David, care se numește Betleem” (Luca 2:4,5), și acolo s-a născut Isus (Luca 2:7; comparați cu Matei 2:1).

(2) După Naștere.

(a) Relatarea lui Luca:

Cele două relatări diferă acum considerabil. Potrivit lui Lc, Sfânta Familie a rămas pentru un timp la Betleem și acolo au fost vizitați de păstori (Lc 2,8-20). După o ședere de 40 de zile pentru purificare (comparați Luca 2:21,22; Levitic 12), Iosif a plecat împreună cu soția sa la Ierusalim „pentru a-l prezenta” pe pruncul Isus „Domnului” și pentru a aduce jertfă conform legii vechi (Luca 2:24). Acolo a asistat la profeția lui Simeon și a Anei cu privire la Isus și a primit binecuvântarea celui dintâi (Luca 2:34). După ce „au împlinit toate lucrurile după legea Domnului, s-au întors în Galileea, în cetatea lor Nazaret” (Luca 2:39). În fiecare an, cu ocazia Paștelui, ei făceau această călătorie spre Ierusalim (Luca 2:41). Grija și solicitudinea lui Iosif și a Mariei pentru băiatul Isus și durerea lor pentru pierderea temporară a acestuia sunt de asemenea consemnate (Luca 2:45,48,51). Există dovezi că, deși Maria „ținea toate aceste lucruri în inima ei”, cel puțin Iosif nu înțelegea atunci natura divină a sarcinii încredințate grijii sale (Luca 2:50).

(b) Relatarea lui Matei:

Dar, potrivit lui Matei, a fost de la înțelepții de la Răsărit că Isus a primit omagiu la Betleem (Matei 2:1-11). Nu mai este menționată nici călătoria dedicată la Ierusalim, nici întoarcerea la Nazaret. În schimb, se afirmă că, la plecarea magilor din Betleem, Iosif a fost avertizat în vis de mânia iminentă a lui Irod și a fugit cu soția sa și cu pruncul Iisus în Egipt (Matei 2:13,14). La moartea lui Irod, un înger i-a apărut lui Iosif, iar acesta s-a întors în țara lui Israel (Matei 2:19-21). Intenția sa inițială a fost să se stabilească din nou în Iudeea, dar, aflând că acolo domnea Arhelau, fiul lui Irod, „s-a retras în părțile Galileii și a venit și a locuit într-o cetate numită Nazaret” (Matei 2:22,23).

(c) Secvența corectă a celor două narațiuni:

Narațiunea din Mt ar însemna astfel că Sfânta Familie nu a avut nicio legătură cu Nazaretul înainte de întoarcerea din Egipt. Cu toate acestea, Ramsay a sugerat că Mt nu face decât să relateze ceea ce era de notorietate și că Lc, deși cunoștea foarte bine acest lucru, l-a completat în propria sa Evanghelie cu detalii cunoscute doar de Sfânta Familie și, în parte, doar de mamă (comparați Sir W. Ramsay, Was Christ Born at Bethlehem? 78-79). O comparație a celor două relatări evanghelice arată clar că vizita magilor a avut loc la o dată mai târzie decât cea a păstorilor. Aceasta din urmă a avut loc imediat după Naștere (comparați Luca 2:11,15,16, „s-a născut …. în această zi”, „să mergem acum”, „și au venit în grabă”). Pe de altă parte, când magii au venit la Ierusalim, Hristos era deja născut (comparați Matei 2:1). A fost nevoie de timp pentru această călătorie la Ierusalim și pentru consultarea lui Irod cu preoții cei mai de seamă (Matei 2:4); iar în acest interval de timp avuseseră loc evenimentele consemnate în Luca 2:8-39. Faptul că a existat suficient timp pentru aceasta este atestat și de faptul că decretul lui Irod era îndreptat împotriva copiilor de până la doi ani (Matei 2:16). Astfel, a fost după întoarcerea Sfintei Familii la Nazaret și cu ocazia unei noi vizite la Betleem, sugerată de Mt, dar care nu este consemnată de Lc, că pruncul Isus a primit adorația magilor. Isus născându-se în anul 6 î.Hr., acest lucru a avut loc în anul 5 î.Hr. și, cum Irod a murit în anul 4 î.Hr., este posibil ca Iosif să fi ratat doar unul dintre Paști (comparați Luca 2:41) prin fuga sa în Egipt. (Pentru o discuție completă, comparați Ramsay, op. cit.) Deoarece nu se face nici o mențiune despre Iosif în părțile ulterioare ale Evangheliilor în care se face referire la Sfânta Familie (comparați Matei 12:46; Luca 8:19), se presupune în mod obișnuit că el a murit înainte de începerea slujbei publice a lui Hristos.

2. Caracterul:

Dacă trebuie căutat un tip în caracterul lui Iosif, acesta este cel al unui om simplu, cinstit, harnic, muncitor, temător de Dumnezeu, care era posedat de simpatii largi și de o inimă caldă. Strict în respectarea legii și a obiceiurilor iudaice, el era totuși gata, atunci când se ivea ocazia, să le supună pe acestea legii mai mari a Duhului. Prea practic pentru a poseda o înțelegere profundă a misterelor divine sau a semnificației eterne a evenimentelor care intrau în cunoștința sa (comparați Luca 2:50), el a fost prompt în a răspunde la ceea ce percepea ca fiind chemarea directă a lui Dumnezeu (comparați Matei 1:24). Inițial un „om drept” (versiunea King James), clemența naturală din inima sa a prevalat asupra simplei justiții și, prin îndemnurile Duhului Sfânt, această clemență a fost transferată într-o dragoste puternică și durabilă (comparați Matei 1:24). Iosif ne este cunoscut doar ca o figură vagă în fundalul narațiunilor evanghelice, însă împăcarea sa din toată inima cu Maria, chiar și în fața posibilelor calomnii din partea vecinilor săi, sacrificiul său complet de sine, atunci când a lăsat totul și a fugit în Egipt pentru a-l salva pe pruncul Isus, sunt indicii că nu era nedemn de a îndeplini marea încredere care i-a fost impusă de Tatăl Etern.

3. Referințe în literatura apocrifă:

Evanghelia copilăriei după Iacov, o lucrare compusă inițial în secolul al II-lea, dar cu adăugiri ulterioare (comparați Hennecke, Neutestamentliche Apokryphen, 47-63), oferă o relatare detaliată a căsătoriei bătrânului Iosif cu Maria, a călătoriei lor la Betleem și a nașterii lui Iisus. O evanghelie similară, presupusă a fi a filosofului Toma, de origine mai târzie și de tendință gnostică (comparați Hennecke, 63-73), relatează mai multe întâmplări fantastice și miraculoase din viața domestică a Sfintei Familii, precum și relațiile lui Iosif cu învățătorii tânărului Iisus. Există și alte legende, de sorginte siriană sau egipteană, care tratează tot despre Copilărie, în care figurează Iosif. Cea mai importantă este Istoria lui Iosif Tâmplarul (comparați Hennecke, Handbuch der neutestamentlichen Apokryphen, 95-105). Aceasta conține o relatare a morții și înmormântării lui Iosif la vârsta de 110 ani și a rugăminților Mariei către Hristos de a-l salva. Scopul său a fost acela de a-L prezenta pe Hristos ca Mântuitor, chiar și în ultimul ceas, și modul corect al morții creștine. Iosif a primit un loc important în Calendarul Sfinților romano-catolici, sărbătoarea sa fiind celebrată la 19 martie.

C. M. Kerr

.