Sunetul de trompetă a dat drumul la un volum enorm de zgomot. Deja o voce entuziasmată bolborosea dinspre telespectator, dar chiar când a început a fost aproape înecată de un vuiet de aplauze de afară. Vestea făcuse înconjurul străzilor ca prin minune. Putea să audă doar cât de mult din ceea ce se emitea de la teleecran pentru a-și da seama că totul se întâmplase, așa cum prevăzuse; o imensă armată maritimă asamblase în secret o lovitură bruscă în spatele inamicului, săgeata albă sfâșiind coada celei negre. Frânturi de fraze triumfătoare se împingeau prin vacarm: „Vastă manevră strategică – coordonare perfectă – debusolare totală – jumătate de milion de prizonieri – demoralizare completă – controlul întregii Africi – aducerea războiului la o distanță măsurabilă de victoria finală – cea mai mare victorie din istoria omenirii – victorie, victorie, victorie!”
Sub masă, picioarele lui Winston făceau mișcări convulsive. Nu se mișcase de pe scaun, dar în mintea lui alerga, alerga repede, alerga repede, era cu mulțimea de afară, aclamându-se surd. Și-a ridicat din nou privirea spre portretul lui Big Brother. Colosul care domina lumea! Stânca împotriva căreia hoardele Asiei s-au zdrobit în zadar! S-a gândit cum cu zece minute în urmă – da, doar zece minute – încă mai existau echivocuri în inima lui când se întreba dacă veștile de pe front vor fi de victorie sau de înfrângere. Ah, fusese mai mult decât o armată eurasiatică cea care pierise! Multe se schimbaseră în el din acea primă zi în Ministerul Iubirii, dar schimbarea finală, indispensabilă, vindecătoare, nu avusese loc niciodată, până în acest moment.
Vocea de pe telescop încă își revărsa povestea despre prizonieri, pradă și măcel, dar strigătele de afară se mai domoliseră puțin. Ospătarii se întorceau la munca lor. Unul dintre ei s-a apropiat cu sticla de gin. Winston, care stătea într-un vis fericit, nu a dat atenție în timp ce i se umplea paharul. Nu mai alerga și nici nu mai aclama. Era din nou în Ministerul Iubirii, cu totul iertat, cu sufletul alb ca zăpada. Era în banca acuzațiilor publice, mărturisind totul, implicând pe toată lumea. Mergea pe coridorul cu gresie albă, cu senzația că merge în lumina soarelui și cu un paznic înarmat în spate. Glonțul mult așteptat îi intra în creier.
S-a uitat în sus la fața enormă. Patruzeci de ani îi luase să învețe ce fel de zâmbet se ascundea sub mustața întunecată. O, crudă și inutilă neînțelegere! O, exilare încăpățânată și voluntară din pieptul iubitor! Două lacrimi cu miros de gin i se prelingeau pe părțile laterale ale nasului. Dar totul era în regulă, totul era în regulă, lupta se încheiase. Câștigase victoria asupra lui însuși. Îl iubea pe Big Brother.

.