Idealismul absolut, teorie filozofică asociată în principal cu G.W.F. Hegel și Friedrich Schelling, ambii filozofi idealiști germani din secolul al XIX-lea, cu Josiah Royce, filozof american, și cu alții, dar, în esența sa, este produsul lui Hegel. Idealismul absolut poate fi caracterizat, în general, ca incluzând următoarele principii: (1) lumea obișnuită de zi cu zi a lucrurilor și a minților încarnate nu este lumea așa cum este ea cu adevărat, ci doar așa cum apare în termenii unor categorii necriticate; (2) cea mai bună reflectare a lumii nu se găsește în categoriile fizice și matematice, ci în termenii unei minți conștiente de sine; și (3) gândirea este relația fiecărei experiențe particulare cu întregul infinit din care este o expresie, mai degrabă decât impunerea unor forme gata făcute asupra unui material dat.
Idealismul pentru Hegel însemna că lumea finită este o reflectare a minții, singura care este cu adevărat reală. El susținea că ființa limitată (ceea ce se naște și dispare) presupune ființa nelimitată infinită, în cadrul căreia finitul este un element dependent. Din acest punct de vedere, adevărul devine relația de armonie sau coerență între gânduri, mai degrabă decât o corespondență între gânduri și realitățile exterioare. Pe măsură ce se trece de la lumea confuză a experienței senzoriale la categoriile mai complexe și mai coerente ale științei, ne apropiem de Ideea Absolută, din care toate celelalte idei abstracte sunt doar o parte. Hegel susținea, de asemenea, că această claritate crescândă este evidentă în faptul că filozofia ulterioară presupune și avansează din filozofia anterioară, apropiindu-se în cele din urmă de ceea ce este legat de toate lucrurile și care este totuși de sine stătător – adică de Ideea Absolută.
Schelling, deși asemănător cu Hegel prin faptul că și el credea în Ideea Absolută, se deosebea de acesta prin faptul că identifica Absolutul ca fiind unitatea nediferențiată, sau fără trăsături, a contrariilor. Astfel, în starea de intuiție intelectuală, subiectul și obiectul, fiind contrarii, se pierd în anonimatul Absolutului. Hegel a atacat această poziție în lucrarea sa Phänomenologie des Geistes (1807; Fenomenologia minții).
Royce a propus că mințile umane sunt fragmente ale Absolutului, dar rămân cumva euri și persoane separate. El susținea că eurile individuale (ca părți ale Absolutului) sunt capabile, prin virtutea fundamentală a loialității, să își caute semnificația tot mai mare și tot mai extinsă și să se identifice cu ea, apropiindu-se astfel de Absolut.
Idealismul lui Hegel a stat la baza idealismului absolut al multor filosofi (printre care F.H. Bradley și Bernard Bosanquet), care au făcut din idealismul absolut o filosofie dominantă a secolului al XIX-lea.