Cei norocoși care au citit romanul mereu popular al lui Jonathan Swift, Călătoriile lui Gulliver, vor ști că acesta persistă ca o capodoperă satirică a literaturii mondiale, dar nu vor recunoaște mare lucru din această extindere capricioasă a cărții de deschidere a clasicului care îl înfățișează pe chirurgul naval naufragiat eșuând pe micuța insulă Lilliput, un tărâm în care toate proporțiile sunt scalate la un centimetru la doisprezece cititori. Având în vedere că povestirea este relatată la persoana întâi de Lemuel Gulliver, în condițiile în care circumstanțele sale sunt atât de extraordinare din punct de vedere fizic, este o piesă greu de filmat altfel decât prin animație, iar această încercare curioasă și destul de dezarticulată nu se concentrează pe Gulliver însuși, ci pe un personaj mai puțin important din roman, Lady Flimnap (Elisabeth Sladen), un membru cochet al curții regale liliputane, soția unui ministru încornorat, o doamnă despre care credem că se îndrăgostește de simpaticul gigant din Wapping. Sladen este o interpretă capabilă, iar intrigile romantice ale rolului ei constituie o poveste plăcută, însă viziunea incisivă a lui Swift este rareori dezvăluită, chiar și faimoasa discuție despre care capăt al unui ou trebuie spart în mod corespunzător fiind abordată într-o manieră dezinvoltă și practic literală, Lucrarea mușcătoare de satiră a lui Swift devine în principal un conflict romantic între Lady Flimnap și regina Smilinda (Linda Polan) din Lilliput, fiecare dintre ele râvnind la atenția lui Lemuel, în timp ce acțiunile militare dintre Lilliput și națiunea vecină războinică Blefescu sunt tratate doar verbal și cu ajutorul unor desene în linii, în principal din cauza bugetului restrâns al filmului. Produsă pentru BBC cu un telejoc al regizorului Barry Letts, un vechi cunoscător al acestor tipuri de „adaptări”, lucrarea se distinge printr-o bună doză de spirit verbal și vizual, inclusiv jocuri de cuvinte ingenioase care reflectă cu acuratețe epoca lui Swift, și, deși un spectator va recunoaște că acest film nu reflectă decât marginal originalul, există totuși aici multe lucruri de apreciat. Printre aceste avantaje se numără interpretarea solidă a unei distribuții veterane de actori BBC care beneficiază de puține reluări, o coloană sonoră bine creată și adecvată de Stephen Deutsch, machiajul abil al lui Pamela Meager și, în ciuda faptului că nu toate costumele au fost concepute pentru această producție, cele create și selectate de Amy Roberts sunt încântătoare pentru un film care, având în vedere că în esența sa este o farsă, aduce plăcere pe toată durata sa; călătorește destul de mult în jurul lui Swift, dar este amuzant în termenii săi proprii.

.