Conceptul de dezechilibru psihologic are o istorie la fel de lungă ca și cercetarea psihologică însăși. Dezechilibrul psihologic este o stare aversivă, motivantă, care duce la o constrângere mentală bazată pe adaptare, axată pe restabilirea echilibrului – inclusiv activarea convingerilor de mijloc-sfârșit despre cum poate fi restabilit echilibrul (Cannon, 1932; Piaget & Inhelder, 1958; Raup, 1925). Acest lucru este în concordanță cu teoretizarea lui Tolman (1932) a unei stări de impulsuri sporite, cu conceptualizarea regresiei de către Barker, Dembo și Lewin (1941) și cu studiile recente privind teoria managementului terorii (de exemplu, Arndt & Solomon, 2003). Revenirea la echilibru va deveni obiectivul primordial pe măsură ce procesele de adaptare la nivelul întregului sistem se angajează cu scopul de a maximiza probabilitatea de revenire la echilibru (pentru o conceptualizare similară, a se vedea Arndt & Solomon, 2003; Lewin, 1946; Perls, Hefferline, & Goodman, 1951). Dezechilibrul psihologic și disconfortul rezultat vor persista până când echilibrul psihologic va fi restabilit. După cum remarcă Tolman, „impulsul suprem este eliminarea stării fiziologice conducătoare (sau prevenirea prejudiciului sau interferenței fiziologice)” (1926, p. 354). Pentru a restabili echilibrul psihologic, sistemele comportamentale ale oamenilor se adaptează pentru a maximiza probabilitatea percepută de reușită, inclusiv activarea automată a stărilor de scop dorite (adică rezultatele percepute ca fiind asociate cu sațietatea scopului și cu echilibrul psihologic) și activarea automată a convingerilor de mijloc-sfârșit (adică căile percepute prin care poate fi atinsă starea de scop dorită, Tolman, 1932). Deoarece dezechilibrul psihologic sau perturbarea homeostaziei (Britt & Janus, 1940) poate apărea ca rezultat al unor evenimente multiple (de exemplu, foamea, excitarea sexuală, anticiparea unui eveniment viitor care este interpretat negativ), GDT utilizează termenul de perturbare a scopului pentru a se referi exclusiv la o stare de dezechilibru psihologic cauzată de o încălcare a așteptărilor de scop. În mod specific, GDT postulează că perturbarea scopului este o stare persistentă de dezechilibru prin care procesele adaptative, puse în aplicare ca urmare a încălcării, influențează gândurile și acțiunile persoanei cu scopul final de a supraviețui și de a recâștiga un sentiment de echilibru.