Ce este aluzia? Și ce rol joacă aluzia în operele literare? Este o parte esențială a ceea ce fac mulți scriitori, așa că merită să definim „aluzia” și să explorăm unele dintre problemele care decurg din utilizarea ei în textele literare. Mai întâi, însă, o definiție practică de o singură frază ar putea fi de ajutor: aluzia este atunci când un scriitor evocă opera unui alt scriitor, de obicei fără a menționa în mod explicit numele acelui alt scriitor. În cazul în care scriitorul este menționat, devine o referință. Contrastând aceste două exemple (inventate):

Cum îl pune Shakespeare pe Polonius să spună: „Să nu fii nici împrumutător, nici împrumutător.”

Am avut de ales, când am crescut, între a deveni o persoană minusculă care trăia în plinta cuiva și a deveni un preparator de mâncare. Dar cineva m-a sfătuit: „Nici un împrumutător, nici un amestecător să nu fii.”

O glumă teribilă, pentru care sperăm că ne veți ierta. Dar ea rezumă în mod clar (deși grosolan) diferența dintre citatul (sau referința) convențional și aluzia. În primul exemplu, vorbitorul ne spune în mod util că îl citează pe Shakespeare (și, mai exact, pe personajul său Polonius, din piesa Hamlet). Dar în cel de-al doilea exemplu, nouă, ca cititori (sau ascultători), ni se cere ceva mai multă muncă: pe lângă faptul că știm despre Împrumutătorii fictivi din cărțile lui Mary Norton, ni se cere să recunoaștem că Polonius spune „Nici un împrumutător, nici un creditor nu este”, fără să ni se spună acest lucru. Trebuie să avem cunoștințe prealabile despre această frază literară (și despre Împrumutați) pentru ca gluma (așa cum este ea) să funcționeze.

O aluzie, prin urmare, este adesea implicită și indirectă, mai degrabă decât să fie explicitată și „etichetată” pentru cititor.

Aici merită să facem o distincție între tipul de furt care este plagiat literar pur și simplu și tipul de „furt” care constituie o aluzie literară. Aluzie înseamnă a chema ceva în joc: cuvântul este înrudit etimologic cu cuvântul ludic, care înseamnă „care aparține jocului” (și, prin urmare, cu jocul de societate Ludo, care înseamnă pur și simplu „mă joc” în latină). Așadar, un poet care face aluzie la un alt scriitor poate foarte bine să citeze acel scriitor anterior fără a-și recunoaște datoria față de el. Este acesta un exemplu de plagiat?

În mod corespunzător, T. S. Eliot, a cărui operă este străbătută de aluzii la alți scriitori, oferă o bună ocazie de a observa distincția dintre aluzie și plagiat. În scurtul poem „Verișoara Nancy”, scris la începutul secolului al XX-lea, Eliot încheie cu versul „Armata legii inalterabile”. Acest vers este preluat direct de la un poet victorian anterior, George Meredith (ilustrat mai jos în dreapta):

Înălțându-se prin zone mai largi care îi înțepeniseră cicatricile
Cu amintirea vechii revolte de la Awe,
A ajuns la o înălțime mijlocie, și la stelele,
Ce sunt creierul cerului, a privit și s-a scufundat.
În jurul vechiului traseu mărșăluia, rând pe rând,
Armata legii nealterate.

Când un cititor a sesizat „furtul”, Eliot a răspuns arătând că folosirea versului lui Meredith nu a fost un plagiat, deoarece intenționa ca cititorul să recunoască versul ca fiind un împrumut deliberat (poezia lui Meredith era încă destul de citită la acea vreme, spre deosebire de acum), și să noteze diferența de context dintre utilizarea originală a lui Meredith și cea a lui Eliot, care transportă versul greu al lui Meredith în contextul șemineului dintr-un salon din New England. Cu alte cuvinte, plagiatorul vrea să scape basma curată cu furtul său și să spere că nimeni nu observă că marfa sa este mai puțin nouă; poetul care face aluzie la opera altuia, așa cum face Eliot aici, vrea să fie „descoperit”. Dar pentru că natura aluziei este că este mai degrabă implicită decât explicită pentru cititor, există întotdeauna pericolul fie ca un cititor să rateze aluzia, fie (ca în cazul criticului lui Eliot) să observe versul citat și să creadă că poetul de mai târziu este vinovat de plagiat.

Să rămânem la T. S. Eliot, unul dintre cei mai faimoși poeți care se angajează în aluzie literară, să luăm în considerare începutul poemului său de referință din 1922, The Waste Land. Chiar înainte de a ajunge la primul vers al poemului propriu-zis, avem un titlu (The Waste Land), un epigraf (de la satiricul roman Petronius), o dedicație („For Ezra Pound / Il miglior fabbro”) și titlul primei secțiuni a poemului („The Burial of the Dead”). Toate aceste componente textuale ale poemului lui Eliot se angajează cu texte literare anterioare. Titlul, așa cum a recunoscut Eliot în comentariul său prefațator la „Notele” pe care le-a anexat la poem, a fost sugerat de o carte din 1920 a lui Jessie Weston, From Ritual to Romance, care discută legenda arthuriană care îl implică pe Regele Pescar, al cărui pământ a fost pustiit.

Apoi avem epigraful poemului lui Eliot, din Satyricon al lui Petronius: un epigraf este un citat direct dintr-o altă lucrare. Apoi avem dedicația lui Eliot către Ezra Pound, prietenul său și colegul său poet modernist, care l-a ajutat să editeze manuscrisul din The Waste Land și să-l bată în cuie. Dar Eliot nu scrie doar „Pentru Ezra Pound”, ci adaugă trei cuvinte în italiană, „Il miglior fabbro”, care înseamnă „cel mai bun meșter” (o aluzie la rolul editorial al lui Pound în transformarea poemului în ceea ce a fost). Dar aceste cuvinte nu sunt doar o frază italiană oarecare, ci un citat din operele poetului italian medieval Dante Alighieri (1265-1321), pentru care Eliot și Pound împărtășeau o admirație profundă. Această aluzie literară la Dante are rolul de a intensifica legătura dintre Eliot și Pound și, prin urmare, datoria de mulțumire pe care Eliot o are față de prietenul său: este o aluzie pentru că citatul nu este glosat sau atribuit lui Dante. Eliot se bazează pe faptul că Pound, precum și cititorii săi cei mai alfabetizați, sesizează semnificația personală a acestor cuvinte. Este echivalentul literar al semnării unei cărți de adio pentru cineva de la serviciu și al adăugării, pe lângă urările de succes, a unui mic mesaj care face referire la o glumă populară pe care ați făcut-o împreună. Face public un ‘limbaj’ privat împărtășit, dacă vreți.

În cele din urmă, înainte de a ajunge în cele din urmă la versul de început al poemului, avem titlul primei secțiuni: ‘The Burial of the Dead’. Aceste cuvinte fac aluzie la slujba creștină de înmormântare, așa cum este prezentată în Cartea de Rugăciune Comună din secolul al XVI-lea. Așadar, legenda arthuriană, cultura păgână (romană) și liturghia creștină sunt deja invocate, ca să nu mai vorbim de Dante (a cărui fantomă va bântui multe dintre aluziile din The Waste Land). Nimic din toate acestea nu ar avea aceeași semnificație dacă Eliot ar „semnaliza” totul în mod clar pentru noi.

O parte din semnificația aluziilor literare este, așadar, distracția de a lăsa anumite lucruri implicite și de a se baza pe cititor pentru a le descoperi și a le aprecia relevanța și semnificația. Aluzia este diferită atât de plagiat (când vinovatul nu dorește ca împrumutul său să fie descoperit), cât și de citatul explicit (când scriitorul numește și citează autorul citat). O parte a rolului aluziei literare este de a permite cititorului să acceseze un cadru cultural de referință comun, ca și cum legătura dintre noul text și cel mai vechi nu trebuie să fie declarată în mod direct. Merită să ne amintim că a face aluzie înseamnă literalmente a chema în joc – o parte din plăcerea aluziei literare constă în jocul cuvintelor și frazelor, punându-le în contexte noi și bazându-se pe un cititor avizat pentru a le ghici semnificația.

.