Musulmanii au considerat întotdeauna caligrafia, arta scrisului frumos, cea mai nobilă dintre arte. Primele capitole ale Cor˒anului revelat profetului Mahomed la începutul secolului al VII-lea (suratele 96 și 68) menționează stiloul și scrisul. Scrisul în alfabet arab a devenit în curând un semn distinctiv al civilizației islamice, regăsindu-se pe orice, de la clădiri și monede până la textile și ceramică, iar scribii și caligrafii au devenit cel mai onorat tip de artist. Cunoaștem numele și chiar biografiile mai multor caligrafi decât ale oricărui alt tip de artist. Probabil din cauza legăturii intrinseci dintre scris și revelație, caligrafia islamică este menită să transmită o aură de ușurință și imuabilitate, iar mâna și personalitatea individuală sunt sublimate la impresia generală de statornicie și măreție. În acest sens, caligrafia islamică diferă în mod semnificativ de alte mari tradiții caligrafice, în special de cea chineză, în care textul scris este menit să transmită personalitatea caligrafului și să reamintească momentul creației sale. Prin contrast, caligrafia islamică este atemporală.

Penița de trestie (qalam) a fost instrumentul de scris prin excelență în civilizația islamică. Pensula, folosită pentru caligrafie în China și Japonia, a fost rezervată pentru pictură în ținuturile islamice. În cele mai vechi timpuri, caligrafii musulmani își scriau lucrările pe pergament, realizat în general din piei de oaie și de capră, dar începând cu secolul al VIII-lea pergamentul a fost înlocuit treptat cu suportul mai ieftin și mai flexibil al hârtiei. Începând cu secolul al XIV-lea, aproape toată caligrafia din țările musulmane a fost scrisă pe hârtie. Fabricanții de hârtie au dezvoltat hârtii decorate în mod elaborat pentru a completa caligrafia fină, iar hârtiile colorate, marmorate și stropite cu aur folosite de caligrafi în perioadele ulterioare sunt unele dintre cele mai frumoase realizate vreodată.

Chiar toată caligrafia islamică este scrisă în alfabet arab. Coranul˒an a fost revelat în această limbă, iar caracterul sacru al revelației a făcut ca această scriere să fie adoptată pentru multe alte limbi, cum ar fi noua persană, turca otomană și urdu. Spre deosebire de multe alte scrieri care au cel puțin două forme distincte de scriere – o formă monumentală sau tipărită, în care literele sunt scrise separat, și o formă cursivă sau manuscrisă, în care acestea sunt conectate – araba are doar forma cursivă, în care unele litere, dar nu toate, sunt conectate și iau forme diferite în funcție de poziția lor în cuvânt (inițială, medială, finală și independentă).

Natura cursivă a alfabetului arab a permis caligrafilor să dezvolte multe stiluri diferite de scriere, care sunt de obicei grupate sub două rubrici principale: rectilinie și rotunjită. Începând cu secolul al XVIII-lea, cercetătorii au numit adesea stilurile rectilinii „Kufic”, după numele orașului Kufa din sudul Irakului, care a fost un centru intelectual la începutul perioadei islamice. Această denumire este oarecum improprie, deoarece deocamdată nu avem nicio idee despre ce stil rectiliniu anume desemna acest nume. Cercetătorii au propus diverse alte denumiri pentru a înlocui kuficul, inclusiv stilul vechi sau stilul abbasid timpuriu, dar aceste denumiri nu sunt universal acceptate, în parte pentru că poartă semnificații politice implicite, iar mulți cercetători continuă să folosească termenul kufic.

În mod similar, cercetătorii au numit adesea stilurile rotunjite naskh, de la verbul nasakha (a copia). Scrierea naskh este, într-adevăr, cea mai frecventă mână folosită pentru transcriere și cea pe care se bazează stilurile moderne de tipografie, dar numele este, de asemenea, un fel de denumire greșită, deoarece se referă doar la una dintre cele șase mâini rotunjite care au devenit proeminente în perioada islamică ulterioară. Ca și în cazul kuficului, savanții au propus mai multe alte nume pentru a înlocui naskh, cum ar fi noul stil (adesea prescurtat N.S.), sau noul stil abbasid, dar nici aceste nume nu sunt unanim acceptate.

Sursele medievale menționează numele multor alte mâini caligrafice, dar până în prezent a fost dificil, chiar imposibil, să se potrivească multe dintre aceste nume cu stiluri distincte de scriere. Foarte puține surse descriu caracteristicile unui anumit stil sau oferă ilustrații ale anumitor scrieri. În plus, este posibil ca aceleași nume să fi fost aplicate unor stiluri diferite în locuri diferite și în momente diferite. Prin urmare, s-ar putea să nu fie niciodată posibil să se facă legătura între numele anumitor scrieri date în surse și numeroasele manuscrise, adesea fragmentare, aflate la îndemână, în special din perioada timpurie.

Atât stilul rectiliniu, cât și cel rotunjit au fost folosite pentru scriere încă din perioada islamică timpurie, dar în perioada timpurie stilul rotunjit pare să fi fost o mână de carte folosită pentru corespondența obișnuită, în timp ce stilul rectiliniu era rezervat caligrafiei. Deși niciun exemplu de caligrafie timpurie pe pergament nu poate fi datat cu certitudine înainte de sfârșitul secolului al IX-lea, importanța stilului rectiliniu la începutul perioadei islamice este evidentă pe alte suporturi cu inscripții, cum ar fi monedele, arhitectura și epigrafia monumentală. Fihristul lui Ibn al-Nadim (d. 995) consemnează numele caligrafilor care au lucrat în perioadele omeyyadă și abbasidă, iar atât monedele, cât și inscripțiile de pe primul exemplu de arhitectură islamică, Domul Stâncii ridicat la Ierusalim de către califul omeyyad ˓Abd al-Malik în 692, arată că încă din cele mai vechi timpuri caligrafii omeyyazi au aplicat principii estetice precum echilibrul, simetria, alungirea și stilizarea pentru a transforma scrisul obișnuit în caligrafie.

Caligrafii din perioada islamică timpurie au folosit în mod regulat stilurile rectilinii pentru a transcrie manuscrisele Cor˒anului. Într-adevăr, stilurile rectilinii ar putea fi considerate ca fiind mâinile Qur˒anului, deoarece cunoaștem doar un alt manuscris – un text genealogic neidentificat din Berlin (Staatsbibliotheque nr. 379) – scris într-o scriere rectilinie. Niciunul dintre aceste manuscrise timpurii ale Qur˒anului nu este semnat sau datat, iar majoritatea supraviețuiesc doar în formă fragmentară, astfel încât cercetătorii încă perfecționează alte metode, atât paleografice, cât și codicologice, pentru a grupa și localiza scrierile folosite în aceste manuscrise timpurii pe pergament ale Qur˒anului.

Schimbarea majoră din perioada islamică târzie a fost adoptarea și adaptarea treptată a mâinilor rotunde pentru caligrafie. Începând cu secolul al IX-lea, caligrafii au transformat mâinile rotunde în scrieri artistice potrivite pentru transcrierea Qur˒anului și a altor texte prestigioase. Cea mai veche copie care a supraviețuit a Coranului˒anului scris cu mână rotundă este un mic manuscris, în prezent dispersat, dar a cărui secțiune cea mai mare este păstrată în Biblioteca Chester Beatty din Dublin (ms. 1417). Acesta poartă o notă în persană care spune că manuscrisul a fost corectat de un anume Ahmad ibn ˓Ali ibn Abu ‘l-Qasm al-Khayqani în iunie 905, și se acceptă tacit faptul că mâna rotunjită a fost dezvoltată în Iran sau în Irakul din apropiere, inima califatului abbasid. În secolele care au urmat, caligrafii au continuat să dezvolte și să elaboreze stilul rotunjit, iar începând cu secolul al XIV-lea, practic toate manuscrisele Coranului˒an au fost scrise într-una dintre cele șase scrieri rotunde cunoscute sub numele de cele șase stilouri (arabă, al-aqlam al-sitta; persană, shish qalam). Acestea cuprind trei perechi de mâini majuscule-minuscule, thuluth-naskh, muhaqqaq-rayhan și tawqi˓-riqa˓, iar caligrafii se delectau în juxtapunerea diferitelor scrieri, în special a variantelor mai mari și mai mici ale aceleiași perechi.

Au fost propuse diverse explicații pentru această transformare a mâinilor rotunjite de carte în scrieri proporționate, potrivite pentru caligrafierea manuscriselor fine. Aceste explicații variază de la cele politice (de exemplu, răspândirea islamului sunnit ortodox) la cele socio-istorice (de exemplu, noul rol al scribului de cancelarie ca și copist și caligraf), dar poate cele mai convingătoare sunt cele practice. Trecerea de la scrierea rectilinie la cea rotunjită a coincis cu trecerea de la pergament la hârtie, iar noul stil de scriere ar putea foarte bine să fie legat de un nou tip de stilou de stuf, de o nouă metodă de ascuțire a vârfului sau de un nou mod în care stiloul era ținut, așezat pe pagină sau deplasat pe aceasta. În același mod, adoptarea hârtiei a generat adoptarea unui nou tip de cerneală neagră de funingine (midad) care a înlocuit cerneala maro închis, pe bază de tanin (hibr) folosită pe pergament.

Din secolul al XIV-lea, caligrafii, în special cei din ținuturile islamice orientale, au dezvoltat forme mai stilizate de scriere rotunjită. Cea mai distinctivă este scrierea atârnată, cunoscută sub numele de nasta˓liq, care era deosebit de potrivită pentru transcrierea limbii persane, în care multe cuvinte se termină cu litere cu boluri mari, cum ar fi ya˒ sau ta˒. Caligrafii persani foloseau în mod obișnuit nasta˓liq pentru a scrie texte poetice, în care bolurile rotunjite de la sfârșitul fiecărui hemistih formează un lanț vizual pe partea dreaptă a coloanelor de pe o pagină. De asemenea, ei foloseau nasta˓liq pentru a creiona specimene poetice (qit˓a). Aceste compoziții caligrafice planificate în mod elaborat conțin, de obicei, un catren persan scris cu cerneală colorată și poleită cu aur pe hârtie fină, viu colorată și foarte lustruită și încadrate în margini decorate în mod elaborat. Trăsăturile în picaj ale literelor și ale bolurilor asigură un ritm intern și dau structură compoziției. Spre deosebire de lucrările anonime din perioada timpurie, aceste specimene caligrafice sunt frecvent semnate și datate, iar cunoscătorii se întreceau pentru a aduna colecții frumoase, care erau adesea montate în albume splendide.

Calligrafia continuă să fie o formă de artă importantă în epoca modernă, în ciuda adoptării alfabetului latin în unele țări, cum ar fi Turcia. Unii caligrafiști încearcă să reînvie stilurile tradiționale, în special cele șase stilouri, și să investigheze și să redescopere tehnicile și materialele tradiționale. Societățile de predare a caligrafiei înfloresc. Anjuman-e Khushnvisan-e Iran (Societatea caligrafilor iranieni), de exemplu, are filiale în toate orașele principale ale țării, cu mii de studenți. Alți artiști extind tradiția caligrafică la noi medii, adoptând caligrafia în forme noi, de la sculptura tridimensională la pictura în ulei pe pânză. Mai mult decât orice altă civilizație, islamul prețuiește cuvântul scris.

Vezi șiLimba arabă ; Literatură arabă ; Artă .

BIBLIOGRAFIE

Bloom, Jonathan M. Paper Before Print: The History and Impact of Paper in the Islamic World (Istoria și impactul hârtiei în lumea islamică). New Haven, Conn. și Londra: Yale University Press, 2001.

Khatibi, Abdelkebir, și Sijelmassi, Mohammed. The Splendour of Islamic Calligraphy (Splendoarea caligrafiei islamice). Londra: Thames and Hudson, 1994.

Lings, Martin. The Qur˒anic Art of Calligraphy and Illumination. Londra: World of Islam Festival Trust, 1976.

Safadi, Y. H. Caligrafie islamică. Boulder, Colo: Shambala, 1979.

Schimmel, Annemarie. Islamic Calligraphy. Leiden: E. J. Brill, 1970.

Schimmel, Annemarie. Caligrafia și cultura islamică. New York: New York University Press, 1984.

Sheila S. BlairJonathan M. Bloom

.