Primarii ani ai vieții de părinte implică atât de multe premiere pline de satisfacții – când bebelușul dumneavoastră schițează un zâmbet fără dinți, când se târăște și mai târziu merge și, bineînțeles, când rostește un cuvânt adevărat, care nu este o bâlbâială. O mamă mi-a spus odată că i se pare trist că, dacă ar deceda brusc, copilul ei cel mic nu și-ar mai aminti de ea sau de acești ani emoționanți. Este adevărat că cei mai mulți dintre noi nu ne amintim prea multe, dacă nu chiar nimic, din copilăria noastră. Așadar, în ce moment încep copiii să își creeze amintiri pe termen lung?

În primul rând trebuie să explic diferitele tipuri de memorie pe care le posedăm. În timp ce tastez aceste rânduri, folosesc memoria procedurală – o formă de memorie motorie în care degetele mele știu pur și simplu cum să tastez. În schimb, amintirile declarative reprezintă două tipuri de reamintire pe termen lung – semantică și episodică. Memoria semantică ne permite să ne amintim fapte generale – de exemplu, că Alfred Hitchcock a regizat filmul Vertigo; memoria episodică cuprinde capacitatea noastră de a ne aminti experiențe sau fapte personale – că Vertigo este filmul meu preferat. Amintirile episodice sunt cele mai relevante pentru înțelegerea amintirilor noastre din copilărie.

Întocmirea unei amintiri episodice necesită legarea împreună a diferitelor detalii ale unui eveniment – când s-a întâmplat și unde, cum ne-am simțit și cine a fost acolo – și recuperarea ulterioară a acestor informații. Procesele implică lobii temporali mediali, mai ales hipocampul, și porțiuni ale cortexului parietal și prefrontal, care sunt foarte importante în recuperarea memoriei. Studiile de imagistică arată adesea că aceleași regiuni care codifică un episod – de exemplu, cortexul vizual pentru experiențele vizuale vii – sunt active atunci când ne amintim acea amintire, permițând un fel de „călătorie mentală în timp” sau o reluare a evenimentului.

Câteva dovezi sugerează că copiii mici au într-adevăr amintiri episodice din copilărie, dar le pierd mai târziu. Un copil de șase ani, de exemplu, își poate aminti evenimente de dinaintea primei sale aniversări, dar până la adolescență, probabil că a uitat acea sărbătoare. Cu alte cuvinte, copiii mici pot avea probabil amintiri de tip pe termen lung, dar aceste amintiri dispar de obicei după o anumită vârstă sau etapă de dezvoltare a creierului. Amintirile făcute mai târziu în copilărie și dincolo de aceasta au mai multe șanse să se păstreze, deoarece creierul tânăr, în special hipocampul și regiunile frontoparietale, suferă schimbări importante de dezvoltare care îmbunătățesc capacitatea noastră de a lega, stoca și reaminti evenimentele.

Există totuși o veste bună pentru acea mamă și pentru orice alt părinte care se teme că micuțul lor nu-și va aminti primii lor ani speciali împreună. O amintire este, în esență, o unitate de experiență, iar fiecare experiență modelează creierul în moduri semnificative. Amintirile specifice pot fi uitate, dar pentru că acele amintiri formează țesătura identităților, cunoștințelor și experiențelor noastre, ele nu sunt niciodată cu adevărat sau complet dispărute.

Întrebare adresată de Red Smucker-Green, Atlanta

Aveți o întrebare despre creier la care ați dori să vă răspundă un expert? Trimiteți-o la [email protected]

.