Finance & Development

Jeanne Gobat

Instituțiile care pun în legătură economiștii și debitorii contribuie la buna funcționare a economiilor

Ai 1.000 de dolari de care nu ai nevoie timp de, să zicem, un an și vrei să obții un venit din acești bani până atunci. Sau vreți să vă cumpărați o casă și trebuie să împrumutați 100.000 de dolari și să îi rambursați pe o perioadă de 30 de ani.

Ar fi dificil, dacă nu imposibil, ca cineva care acționează singur să găsească fie un potențial împrumutat care are nevoie de exact 1.000 de dolari pentru un an, fie un creditor care să se poată lipsi de 100.000 de dolari pentru 30 de ani.

Aici intervin băncile.

Deși băncile fac multe lucruri, rolul lor principal este de a prelua fonduri – numite depozite – de la cei care au bani, de a le pune în comun și de a le împrumuta celor care au nevoie de fonduri. Băncile sunt intermediari între deponenți (care împrumută bani băncii) și debitori (cărora banca le împrumută bani). Suma pe care băncile o plătesc pentru depozite și venitul pe care îl primesc pentru împrumuturile lor se numesc ambele dobânzi.

Deponenții pot fi persoane fizice și gospodării, firme financiare și nefinanciare sau guverne naționale și locale. Împrumutătorii sunt, ei bine, aceiași. Depozitele pot fi disponibile la cerere (un cont curent, de exemplu) sau cu anumite restricții (cum ar fi depozitele de economii și depozitele la termen).

Facerea de împrumuturi

În timp ce, la un moment dat, unii deponenți au nevoie de banii lor, majoritatea nu au nevoie. Acest lucru permite băncilor să folosească depozitele pe termen mai scurt pentru a face împrumuturi pe termen mai lung. Procesul implică transformarea scadențelor – convertirea pasivelor pe termen scurt (depozite) în active pe termen lung (împrumuturi). Băncile plătesc deponenților mai puțin decât primesc de la împrumutați, iar această diferență reprezintă cea mai mare parte a veniturilor băncilor în majoritatea țărilor.

Băncile pot completa depozitele tradiționale ca sursă de finanțare prin împrumuturi directe pe piețele monetare și de capital. Ele pot emite titluri de valoare, cum ar fi hârtii comerciale sau obligațiuni; sau pot împrumuta temporar titluri de valoare pe care le dețin deja altor instituții în schimbul unor sume de bani – o tranzacție numită adesea contract de report (repo). Băncile pot, de asemenea, să împacheteze împrumuturile pe care le au în contabilitate într-un titlu de valoare și să vândă acest lucru pe piață (un proces numit transformare și securitizare a lichidității) pentru a obține fonduri pe care le pot reîmprumuta.

Rolul cel mai important al unei bănci poate fi acela de a pune în corespondență creditorii și debitorii, dar băncile sunt, de asemenea, esențiale pentru sistemul de plăți interne și internaționale – și creează bani.

Nu numai că persoanele fizice, întreprinderile și guvernele au nevoie de un loc unde să depoziteze și să împrumute bani, ci trebuie să transfere fonduri – de exemplu, de la cumpărători la vânzători sau de la angajatori la angajați sau de la contribuabili la guverne. Și aici băncile joacă un rol central. Acestea procesează plățile, de la cele mai mici cecuri personale până la plăți electronice de mare valoare între bănci. Sistemul de plăți este o rețea complexă de bănci locale, naționale și internaționale și implică adesea bănci centrale guvernamentale și facilități de compensare private care stabilesc corespondența între ceea ce băncile își datorează reciproc. În multe cazuri, plățile sunt procesate aproape instantaneu. Sistemul de plăți include, de asemenea, cardurile de credit și de debit. Un sistem de plăți care funcționează bine este o condiție prealabilă pentru o economie performantă, iar întreruperile în sistemul de plăți sunt susceptibile de a perturba comerțul – și, prin urmare, creșterea economică – în mod semnificativ.

Crearea de bani

Băncile creează, de asemenea, bani. Ele fac acest lucru deoarece trebuie să țină în rezervă, și să nu împrumute, o parte din depozitele lor – fie în numerar, fie în titluri de valoare care pot fi convertite rapid în numerar. Valoarea acestor rezerve depinde atât de evaluarea de către bancă a nevoii de numerar a deponenților săi, cât și de cerințele autorităților de reglementare bancară, de obicei banca centrală – o instituție guvernamentală care se află în centrul sistemului monetar și bancar al unei țări. Băncile păstrează aceste rezerve obligatorii în depozite la băncile centrale, cum ar fi Rezerva Federală a SUA, Banca Japoniei și Banca Centrală Europeană. Băncile creează bani atunci când împrumută restul banilor pe care li-i dau deponenții. Acești bani pot fi utilizați pentru a achiziționa bunuri și servicii și se pot întoarce în sistemul bancar sub formă de depozit la o altă bancă, care apoi poate împrumuta o fracțiune din ei. Procesul de reîncredințare se poate repeta de mai multe ori într-un fenomen numit efect multiplicator. Mărimea multiplicatorului – cantitatea de bani creată dintr-un depozit inițial – depinde de suma de bani pe care băncile trebuie să o păstreze în rezervă.

Băncile, de asemenea, împrumută și reciclează excesul de bani în cadrul sistemului financiar și creează, distribuie și tranzacționează titluri de valoare.

Băncile au mai multe modalități de a face bani în afară de a băga în buzunar diferența (sau spread-ul) dintre dobânzile pe care le plătesc la depozite și la banii împrumutați și dobânzile pe care le încasează de la debitori sau de la titlurile de valoare pe care le dețin. Ele pot câștiga bani din

venituri din titlurile de valoare pe care le tranzacționează; și

comisioane pentru serviciile oferite clienților, cum ar fi conturile curente, servicii bancare financiare și de investiții, servicii de administrare a împrumuturilor și inițierea, distribuirea și vânzarea altor produse financiare, cum ar fi asigurările și fondurile mutuale.

Băncile câștigă, în medie, între 1 și 2 la sută din activele lor (împrumuturi și titluri de valoare). Acest lucru este denumit în mod obișnuit rentabilitatea activelor unei bănci.

Transmiterea politicii monetare

Băncile joacă, de asemenea, un rol central în transmiterea politicii monetare, unul dintre cele mai importante instrumente ale guvernului pentru a obține creștere economică fără inflație. Banca centrală controlează masa monetară la nivel național, în timp ce băncile facilitează fluxul de bani pe piețele în cadrul cărora operează. La nivel național, băncile centrale pot micșora sau extinde masa monetară prin creșterea sau reducerea rezervelor minime obligatorii ale băncilor și prin cumpărarea și vânzarea de titluri de valoare pe piața liberă, băncile fiind principalele contrapărți în aceste tranzacții. Băncile pot micșora masa monetară prin constituirea mai multor depozite sub formă de rezerve la banca centrală sau prin creșterea deținerilor lor de alte forme de active lichide – cele care pot fi convertite cu ușurință în numerar cu un impact redus asupra prețului lor. O creștere bruscă a rezervelor bancare sau a activelor lichide – indiferent de motiv – poate duce la o „contracție a creditului” prin reducerea cantității de bani pe care băncile o au la dispoziție pentru a împrumuta, ceea ce poate duce la creșterea costurilor de împrumut, deoarece clienții plătesc mai mult pentru fonduri bancare mai rare. O criză a creditelor poate afecta creșterea economică.

Băncile pot da faliment, la fel ca și alte firme. Dar eșecul lor poate avea ramificații mai largi – afectând clienții, alte bănci, comunitatea și piața în ansamblu. Depozitele clienților pot fi înghețate, relațiile de împrumut se pot rupe, iar liniile de credit la care apelează întreprinderile pentru a face salariile sau pentru a plăti furnizorii pot să nu fie reînnoite. În plus, falimentul unei bănci poate duce la falimentul altor bănci.

Vulnerabilitățile băncilor provin în principal din trei surse:

o proporție ridicată a finanțării pe termen scurt, cum ar fi conturile de cecuri și repo, în raport cu totalul depozitelor. Cele mai multe depozite sunt folosite pentru a finanța împrumuturi pe termen mai lung, care sunt greu de transformat rapid în numerar;

un raport scăzut între numerar și active; și

un raport scăzut între capital (active minus pasive) și active.

Deponenții și alți creditori pot cere plata conturilor curente și a contractelor de report aproape imediat. Atunci când o bancă este percepută – pe bună dreptate sau nu – ca având probleme, clienții, temându-se că și-ar putea pierde depozitele, își pot retrage fondurile atât de repede încât porțiunea mică de active lichide pe care o deține o bancă se epuizează rapid. În timpul unei astfel de „fugă la depozite”, o bancă poate fi nevoită să vândă alte active pe termen mai lung și mai puțin lichide, adesea în pierdere, pentru a satisface cererile de retragere. Dacă pierderile sunt suficient de mari, acestea pot depăși capitalul pe care o bancă îl menține și o pot conduce la insolvență.

În esență, activitatea bancară se referă la încredere sau încredere – credința că banca are banii necesari pentru a-și onora obligațiile. Orice fisură în această încredere poate declanșa o fugă și, potențial, un faliment al băncii, ducând chiar la prăbușirea instituțiilor solvabile. Multe țări asigură depozitele în caz de faliment bancar, iar criza recentă a arătat că utilizarea mai mare de către bănci a surselor de finanțare de pe piață le-a făcut mai vulnerabile la cursele determinate de sentimentul investitorilor decât la cursele deponenților.

Nevoia de reglementare

Siguranța și soliditatea băncilor reprezintă o preocupare majoră de politică publică, iar politicile guvernamentale au fost concepute pentru a limita falimentele bancare și panica pe care acestea o pot declanșa. În majoritatea țărilor, băncile au nevoie de o cartă pentru a desfășura activități bancare și pentru a fi eligibile pentru facilitățile de sprijin guvernamental – cum ar fi împrumuturile de urgență de la banca centrală și garanțiile explicite de asigurare a depozitelor bancare până la o anumită sumă. Băncile sunt reglementate de legile țării lor de origine și, de obicei, sunt supuse unei supravegheri regulate. În cazul în care băncile își desfășoară activitatea în străinătate, acestea pot fi, de asemenea, reglementate de țara gazdă. Autoritățile de reglementare au puteri extinse pentru a interveni în cazul băncilor cu probleme pentru a minimiza perturbările.

În general, reglementările sunt concepute pentru a limita expunerile băncilor la riscurile de credit, de piață și de lichiditate și la riscul general de solvabilitate. În prezent, băncile sunt obligate să dețină mai multe capitaluri proprii și de mai bună calitate – de exemplu, sub formă de profituri nerepartizate și capital vărsat – pentru a amortiza pierderile decât înainte de criza financiară. Marile bănci globale trebuie să dețină și mai mult capital pentru a ține cont de impactul potențial al eșecului lor asupra stabilității sistemului financiar global (cunoscut și sub numele de risc sistemic). De asemenea, reglementările stipulează niveluri minime de active lichide pentru bănci și prescriu surse de finanțare stabile, pe termen mai lung.

Regulatorii analizează importanța tot mai mare a instituțiilor care asigură funcții similare celor bancare, dar care nu sunt reglementate în același mod ca și băncile – așa-numitele bănci din umbră – și analizează opțiunile pentru reglementarea acestora. Recenta criză financiară a scos la iveală importanța sistemică a acestor instituții, care includ societăți financiare, bănci de investiții și fonduri mutuale de pe piața monetară. ■