Arhitectura peisagistică, dezvoltarea și plantarea decorativă a grădinilor, curților, terenurilor, parcurilor și a altor spații verzi planificate în aer liber. Grădinăritul peisagistic este folosit pentru a pune în valoare natura și pentru a crea un cadru natural pentru clădiri, orașe și localități. Este una dintre artele decorative și este aliată cu arhitectura, urbanismul și horticultura.

Britannica Quiz

„The Most Perfect Refreshment”: A Garden Quiz

În cuvintele lui Jane Austen, „Să stai la umbră într-o zi frumoasă și să privești verdeața este cea mai perfectă răcorire”. Compoziți-vă și apoi vedeți cât de multe știți despre natură și despre amenajarea grădinilor.

Urmează o scurtă tratare a arhitecturii peisagistice. Pentru un tratament complet, vezi amenajarea grădinilor și a peisajelor.

Arhitecții peisagiști pornesc de la terenul natural și îmbunătățesc, recreează sau modifică formele de relief existente. „Grădină” conturează, în general, o zonă mai mică, mai intens cultivată, creată frecvent în jurul unei clădiri domestice sau a unei alte structuri mici. „Peisaj” denumește o zonă mai mare, cum ar fi un parc, o zonă urbană, un campus sau o margine de drum.

Arbori, arbuști, tufișuri, garduri vii, flori, ierburi, apă (lacuri, râuri, iazuri și cascade) și roci sunt folosite pentru a modifica sau a crea un cadru natural plăcut. De asemenea, se folosesc dispozitive artificiale precum terase, terase, piețe, pavaje, garduri, foișoare și fântâni. Importanța componentelor artificiale în raport cu cele naturale variază în funcție de proiectant, de scopul sitului respectiv și de cultura și moda predominante.

Desenele de grădină și peisaj pot varia din punct de vedere conceptual între clasic/simetric și natural/romantic, formalitate și informalitate, utilitate și plăcere, și privat și public. O grădină cu terasă închisă, cu căzi, coșuri cu plante și pavaje, contrastează cu marea grădină „naturală” populară în Anglia secolului al XVIII-lea, unde elementele create de om erau mai puțin vizibile.

Aspectele estetice ale unei grădini sau ale unui peisaj includ forma, plantele, culoarea, mirosul, mărimea, clima și funcția. Grădinile au nevoie de o întreținere continuă pentru a împiedica buruienile și alte fenomene naturale nedorite să se afirme. Grădinile se schimbă odată cu anotimpurile și clima și cu ciclul de creștere și descompunere a plantelor lor.

În mod istoric, grădinile au fost proiectate mai mult pentru plăcerea privată decât pentru cea publică. Vechii egipteni, greci și romani au evoluat fiecare cu propriile modele de grădini caracteristice. Vila lui Hadrian, lângă Tivoli, Italia, conține o vastă grădină de agrement care a avut o mare influență asupra amenajărilor ulterioare. Renașterea italiană a dezvoltat grădini formale în care peisajul exterior era considerat o extensie a unei clădiri. Villa d’Este din secolul al XVI-lea de la Tivoli este un exemplu remarcabil.

În secolul al XVII-lea, André le Nôtre, influențat de Renașterea italiană, a creat pentru Ludovic al XIV-lea al Franței grădinile de la Versailles în care predominau simetria, priveliștile și fântânile grandioase. Un astfel de design a fost mult copiat și probabil că a corespuns dominației umane asupra peisajului natural. Aceste grădini clasice sunt frumoase, dar imaculate, formale, dure, elaborate și logice, cu linii drepte, cercuri, copaci și garduri vii îmblânzite în forme geometrice și cu straturi compartimentate pentru flori. Ele sunt extensii ale arhitecturii contemporane.

În Anglia secolului al XVIII-lea, contele de Burlington și grădinarii peisagiști William Kent, Lancelot „Capability” Brown și Humphrey Repton au adus o schimbare prin care o filozofie „naturală” a proiectării grădinilor a început să recomande neregulatul și informalul. Spre sfârșitul secolului, ruinele și grotele artificiale au fost cultivate ca accesorii pitorești. Printre exemplele celebre se numără grădinile de la Rousham, Stowe și Stourhead. În secolul al XIX-lea, în Statele Unite, cea mai importantă figură în designul grădinilor și al peisajelor a fost Frederick Law Olmsted.

În Orient a evoluat o tradiție complet separată de grădinărit peisagistic, care a început în China și s-a răspândit prin Coreea până în Japonia. Atitudinea orientală față de grădină a fost strâns legată de tradițiile religioase. Grădina era concepută pentru a induce o anumită stare de spirit și pentru a spori o percepție distinctivă. Natura predomina asupra simetriei create de om. Pietrele erau deosebit de importante, iar în grădinile japoneze erau simboluri religioase. Scara tindea să fie mai mică decât în grădinile occidentale, cu accent pe detalii minuscule. Apa, copacii și podurile erau elemente vitale. Grădina de ceai japoneză trebuia să inducă o stare de spirit adecvată persoanei care se apropia de o ceainărie pentru a participa la ceremonia ceaiului. Grădinăritul peisagistic oriental, în special cel japonez, a exercitat o influență considerabilă asupra modelelor occidentale moderne.

.