Părinții disfuncționali sunt destul de comuni, dar uneori disfuncționalitatea poate merge dincolo de o ceartă ocazională sau o neînțelegere, devenind modele complicate și dăunătoare care necesită mai mult decât o ceașcă de ceai și o discuție pentru a fi rezolvate. Expresia „părinți toxici” a fost popularizată pentru prima dată de psihologul Dr. Susan Forward în cartea sa Părinți toxici, dar conceptul a existat de când există parentingul. Experții spun pentru Bustle că dinamica parentingului toxic poate fi dificil de recunoscut, în special pentru acei copii care încă se confruntă cu comportamentul dureros al părinților lor în mod regulat.

Câteva situații de părinți toxici sunt destul de evidente, dar altele sunt mai puțin evidente. Părinții toxici pot fi intenționat răuvoitori, dar, cel mai adesea, sunt pur și simplu egocentrici și nu înțeleg că copiii lor au propriile nevoi și dorințe emoționale conflictuale.

„Totul se învârte în jurul lor în primul rând”, spune terapeutul Heidi McBain, L.M.F.T., pentru Bustle. În timp ce toți părinții pot greși din când în când, un părinte toxic o face în moduri mai grave. Această dinamică, însă, nu trebuie să fie pentru totdeauna. De asemenea, toxicitatea se poate schimba uneori într-o relație adultă rezonabilă, dacă ambele părți sunt pregătite să lucreze și să se schimbe.

Iată șapte semne despre care experții spun că sunt un ghid de recunoaștere a părinților toxici.

Au nevoie ca copiii lor să aibă grijă de ei

Un model toxic clasic în relațiile părinte/copil, spune McBain, îl vede pe părinte cerându-i copilului să fie părintele lor, să îl repare și să îl susțină. Termenul tehnic pentru acest lucru este acela de a avea un părinte imatur din punct de vedere emoțional. Nu se referă la a ajuta un părinte în cazul în care acesta este handicapat sau la lucruri precum a-i aduce mâncare atunci când este bolnav. În schimb, solicită energia emoțională și fizică a copilului pentru a-l face pe părinte să se simtă în siguranță și iubit – ceea ce ar trebui să fie treaba părintelui, sau o relație bidirecțională între copiii adulți și părinții lor.

Sentimentele lor sunt întotdeauna înaintea celor ale copiilor lor

Într-o situație non-toxică, sentimentele tuturor părților sunt evaluate și îngrijite în mod egal. Un tip de toxicitate, însă, înseamnă că sentimentele persoanei toxice domină întotdeauna orice situație – posibil pentru că sunt cele mai zgomotoase și mai volatile. „Dorințele și nevoile copiilor lor sunt ignorate sau nu sunt considerate importante sau sunt minimizate”, spune McBain. Părinții toxici pot cere să fie pe primul loc în orice situație, inclusiv în cele în care nevoile lor nu sunt prioritare. Această invalidare emoțională poate avea o mulțime de consecințe pe termen lung, inclusiv să îl facă pe copil să se simtă ca și cum ar fi greșit sau nebun pentru că are răspunsuri emoționale raționale.

Sunt abuzive în secret

Toxicitatea se poate întâmpla în spatele ușilor închise. „Părinții toxici pot fi, de asemenea, abuzivi din punct de vedere fizic sau emoțional”, spune McBain. Abuzul de orice fel este adesea ascuns, ceea ce face dificil pentru copii să se confeseze sau să caute sprijin. A face un copil complice la ascunderea acestui abuz, supunându-l, în același timp, la efectele sale – jenă, izolare, incapacitatea de a avea încredere într-un părinte, un mediu haotic în copilărie – este un semn de toxicitate.

Crează spații nesigure

Părinții toxici își pot pune copiii, adulți sau nu, în situații inconfortabile sau chiar periculoase, fără niciun respect pentru sentimentele sau siguranța lor. „Este posibil ca aceștia să nu-și țină copiii în siguranță sau să facă alegeri proaste care îi pun pe copiii lor în pericol”, spune McBain. Aceasta este o formă de neglijență care arată clar că mediul în care trăiesc copiii lor nu se află în fruntea listei lor de priorități, dacă este prezent.

Ei refuză să-și lase copiii să crească

Părinții toxici pot rezista ideii ca copiii să dobândească autonomie. „Ei se pot lupta cu copiii care părăsesc casa și își trăiesc propria viață, ca și cum o extensie a lor ar fi afară în lume”, spune McBain. Persoanelor cu acest tip de părinți toxici nu li se permite să se maturizeze și pot vedea că deciziile lor de adulți sunt subminate și că viețile lor sunt controlate așa cum erau când erau mai tineri. Terapeuții se referă la acest lucru sub numele de enmeshment, atunci când este foarte dificil pentru copiii mari să iasă din dinamica familiei și să treacă la o viață independentă. Dacă autonomia este afirmată, acești părinți pot deveni confuzi, nefericiți, manipulatori sau agresivi.

Nu recunosc limitele

Limitele sunt importante în orice relație, inclusiv între membrii familiei. Părinții toxici, însă, le pot ignora adesea, spune McBain. „Poate exista o lipsă de limite și de autonomie între părinte și copil”, spune ea. Acest lucru înseamnă că, chiar dacă există o zonă de interdicție clar declarată, părintele continuă să o depășească, în mod intenționat sau fără să se gândească la asta. Afirmarea cuvântului „nu” – și știind că acesta va fi respectat – nu se poate întâmpla în această dinamică familială toxică fără o mulțime de împunsături.

Își sperie copiii

Adulții care constată că, în ciuda locurilor de muncă sigure, a grupurilor de prieteni, a sprijinului din exterior și a altor elemente de independență, încă simt teamă atunci când părinții lor îi sună, este posibil să fi trăit o copilărie toxică. Ei nu cred cu adevărat că părintele lor nu le poate face rău și păstrează sentimentele și emoțiile din copilărie ori de câte ori îi amenință o voce ridicată sau o potențială ceartă.

Cel mai bun lucru, spune McBain, este că toxicitatea nu trebuie să fie permanentă. Un părinte sau un îngrijitor toxic poate fi dispus să construiască o relație sănătoasă cu un copil adult – una în care propriile probleme nu domină peisajul. Relațiile pot fi reconstruite cu condiția ca toată lumea să fie dispusă să depună eforturi pentru a merge mai departe.

Expert:

Heidi McBain LMFT, terapeut

.